X. Necesitatea gnoseologică şi practică a regularităţii

24 aprilie 1926

1. Fundarea logică şi fundarea de fapt
2. Constatarea neregularităţii
3. Funcţiunea cunoaşterii
4. Necesitatea prevederii pentru ştiinţă
5. Uniformitatea în legătură cu timpul şi spaţiul
6. Ştiinţa şi principiul uniformităţii
7. Minunea ca rupere a uniformităţii

1. În ultima lecţiune vorbisem despre aşa-numita presupoziţie a regularităţii, adică a uniformităţii fenomenelor, a întâmplărilor din natură, şi arătasem că nu există motive logice, stringente pentru a funda această presupoziţie. Arătasem că, în adevăr, noi lucrăm cu această uniformitate, o presupunem în toate calculele noastre şi în judecăţile pe cari le emitem asupra realităţii, dar că nu avem nici un motiv raţional de a zice că, în adevăr, această uniformitate corespunde unei realităţi propriu-zise.

Dacă nu avem însă nici un motiv raţional, stringent ca să admitem necesitatea existenţei acestei regularităţi, atunci evident că situaţiunea noastră este şubredă. Ar fi oarecum, cu alte cuvinte, să afirmăm pur şi simplu că regularitatea aceasta este un fapt pe care-l admitem arbitrar, contăm pe el, din moment ce nu-l înţelegem, dar am putea şi să nu contăm. Este, adică, un element de arbitrar care se strecoară în însăşi structura sufletului, a spiritului nostru. De îndată ce această uniformitate este parte constituentă în operaţiunile noastre intelectuale de cunoaştere şi de îndată ce această uniformitate nu poate fi fundată în chip stringent, evident că este o gaură în mecanismul acesta al nostru.

Aşa ar fi dacă singura fundare ar fi numai fundarea logică, pe care am discutat-o în lecţiunile trecute. Dar, în afară de această fundare logică, mai există şi o alta; şi anume, fundarea de fapt.

Eu am insistat de mai multe ori asupra unui fapt destul de interesant pentru tot cadrul în care ne mişcăm noi aci; [şi] anume, asupra faptului că fundările acestea logice sunt foarte frumoase şi foarte bune în filosofie, dar că ceea ce există în adevăr nu are nevoie să fie fundat; adică, ceea ce există se impune prin însuşi faptul existenţei. Nu am să dovedesc că eu exist, atâta timp cât simt că exist. Nu am nevoie să dovedesc că lampa din faţa mea arde, atâta timp cât folosesc ce vine de la lampă.

Cu alte cuvinte, în teoria cunoştinţei nu sunt ţinut întotdeauna să demonstrez raţionamentele logice; ci, în teoria cunoştinţei vin adeseori în contact cu fapte pe cari trebuie să le iau pur şi simplu ca atare.

Punctul acesta de vedere este, în adevăr, un punct de vedere foarte comod, dar el are nevoie nu de verificări propriu-zise, ci de anumite încercuiri.

Foarte bine! Este adevărat, faptul că exist nu are nevoie de a fi demonstrat. Este adevărat că această uniformitate a întâmplărilor din natură, cu care lucrez eu, este constatată, este constatabilă de mine. Întrebarea însă pe care trebuie să ne-o punem este alta. În faptul acesta al uniformităţii legilor naturii sau, mai precis, necesitatea aceasta a mea spirituală de a lucra cu legile naturii, cu această uniformitate a legilor naturii este ea în adevăr valabilă întotdeauna? Adică, recunosc că eu, în adevăr, fac raţionamente în cari regularitatea întâmplărilor din natură, uniformitatea lor stă la bază. Aşa este astăzi. Dar este bine că este aşa? Şi va fi întotdeauna aşa? Acestea sunt întrebările cari trebuiesc lămurite.

Dacă este bine că e aşa este iarăşi o întrebare [pe] care ne-o punem, dar care este iarăşi cam filosofică. Pentru că, dacă, sau de îndată ce un lucru este aşa, este zadarnic să ne mai întrebăm dacă este bine sau este rău că este aşa. Întrebarea însă are alt sens, nu are de-a dreptul sensul acesta trivial. Întrebarea are, anume, sensul: uniformitatea aceasta a întâmplărilor din natură este în concordanţă cu structura spiritului nostru sau nu? Acesta este sensul întrebării, dacă este bine că este aşa sau nu.

În adevăr, nu există nici o contrazicere între uniformitatea întâmplărilor din natură şi spiritul nostru, propriu-zis, structura spiritului nostru? Cu alte cuvinte, uniformitatea aceasta, verificarea uniformităţii acesteia, sau mai bine [zis], verifică uniformitatea aceasta principiul contradicţiei, care este un principiu fundamental al spiritului nostru? Evident că da! Desigur că-l verifică. Nu există, adică, nici un motiv ca eu să spun că presupoziţia că toate lucrurile se întâmplă în chip uniform în natură ar călca principiul contradicţiunii. Nu există nici o contrazicere în afirmaţiunea aceasta şi în felul cum îmi închipui natura, în felul în care eu o trăiesc. Din acest punct de vedere suntem lămuriţi, între altele, pentru că, [cu] întâmplările din natură, pe măsura curgerii lor şi a trecerii lor în observaţia noastră, noi nu facem, propriu-zis, decât să verificăm această, hai să zicem, lege, acest principiu pe care l-am enunţat, al uniformităţii, al regularităţii.

2. Este adevărat că toată experienţa noastră nu iese din cadrul regularităţii şi este iarăşi adevărat că, ori de câte ori ne aflăm în faţa unei neregularităţi, a lipsei de uniformitate, ne oprim oarecum intrigaţi şi căutăm să înţelegem de ce [apare] această neregularitate.