VIII. Regularitatea fenomenelor naturale

5 februarie 1926

1. Constatarea regularităţii în întâmplările naturii şi în succesiunea stărilor de conştiinţă
2. Conceptul de realitate: prezent, trecut, viitor
3. Presupoziţia realităţii transcendente
4. Regularitatea în fenomenele vieţii sufleteşti
5. Raţionamentul prin analogie
6. Raţionamentul prin inducţie
7. Afirmarea cauzalităţii
8. Care este criteriul regularităţii?

1. Aţi văzut cum se lărgeşte câmpul experienţei noastre şi cum, mai departe, se lărgeşte însuşi conceptul de realitate prin facultatea aceasta pe care o avem, de a ne aduce aminte stările de cunoştinţă pe cari le-am trăit; şi anume, de a ni le aduce aminte astfel încât să le acordăm ceea ce numeam în lecţiunea trecută intenţiunea temporală.

Lărgirea aceasta a conceptului de realitate şi a experienţei noastre sufleteşti se face în sensul trecutului. Vă spuneam însă că această lărgire se face încă într-un sens, şi anume, în acela al viitorului. Cum? Puteţi face singuri experienţa, cercetându-vă pe d-voastră. O să constataţi desigur că, în tot ceea ce vă aduceţi aminte şi în tot ceea ce trăiţi de-a dreptul, imediat - vasăzică, în tot cadrul experienţei trecute şi în tot cadrul experienţei actuale - puteţi să constataţi anumite reguli în cadrul cunoştinţei. Puteţi să constataţi, de pildă, că impresiei de lumină, care întovărăşeşte faptul de realitate [pe] care noi îl numim zi, îi urmează o altă impresiune, o altă percepţiune, de întuneric. Aceasta s-a întâmplat în trecutul d-voastră, în trecutul experienţei d-voastră sufleteşti, aceasta se întâmplă în cursul experienţei d-voastre prezente. S-a întâmplat de nenumărate ori. Nu aţi stabilit nici o legătură necesară, propriu-zis, între urmarea aceasta a zilei după noapte şi a nopţei după zi. Aţi stabilit însă că această urmare a zilei după noapte şi a nopţei după zi este un fenomen care se întâmplă regulat. Constataţi deci o regularitate pe care o puteţi prinde în întâmplările naturii, pe de o parte; mai exact însă, în succesiunea stărilor d-voastră de conştiinţă, [pe de altă parte].

Ei bine, această regularitate pe care d-voastră o stabiliţi în cadrul cunoştinţei d-voastră, repetarea lucrurilor, succesiunea lucrurilor, a stărilor de conştiinţă, această regularitate, în chip normal, în fapt, aş zice, se proiectează. Cum? Adică, se aplică unei alte categorii de fapte, asupra cărora sau în legătură cu cari această regularitate nu a fost observată, propriu-zis. Aţi constatat-o în trecut şi în prezent şi atunci d-voastră afirmaţi pur şi simplu că această regularitate, în succesiunea stărilor de conştiinţă, se va întâmpla şi în viitor.

Ce înseamnă aceasta: se va întâmpla şi în viitor?

Analizată de aproape, această afirmaţiune a mea mai că nu are nici un sens. Pentru că, ce este viitorul? Viitorul este ceva care o să se întâmple, zicem noi; este ceea ce va veni, este succesiunea stărilor de conştiinţă cari nu s-au întâmplat încă, dar care probabil [că] se vor întâmpla. Nu se poate defini regularitatea prin viitor. În schimb, se poate construi viitorul prin această regularitate, căci viitorul însuşi nu este decât tocmai cadrul pe care-l daţi d-voastră, este prelungirea acestei realităţi dincolo de limita realităţii.

Ceea ce a fost există în realitate, cel puţin în conştiinţa noastră, ca aducere-aminte. Ceea ce a fost continuă să existe ca aducere-aminte a noastră, este o urmă a acestei realităţi. Ceea ce există acum există, propriu-zis, ca percepţiune imediată a noastră. Dar ceea ce va fi? Ceea ce va fi nu este nimic, nu este, propriu-zis, o realitate. Ceea ce va fi este numai un cadru al unei activităţi posibile. Pe ce se sprijină şi care este necesitatea creării acestui cadru, aceasta provine tocmai din prelungirea acestei regularităţi; regularitatea a fost, regularitatea este. Succesiunea se înşiră pe o singură linie. Această linie înspre trecut nu are nici un capăt. Această linie nu poate să aibă, nu o simţim că ar putea să aibă un capăt în partea cealaltă. Prezentul nu poate să fie, propriu-zis, un cap de linie, o limită, căci prezentul, el însuşi, nu este ceva fix. Prezentul este, aş zice, un fel de noţiune limită, prezentul este - ca să zic aşa - un fel de pauză între ceea ce a fost şi nu mai este şi ceea ce va fi şi nu este încă. Cât ţine acest prezent? Nu are nici o durată, căci, în momentul în care ai vrea să-l constaţi, nu mai există. Prezentul este un fel de muchie infinitezimală ca dimensiune, pe care alunecă faptele întâmplate. Iar toată înlănţuirea aceasta, a ceea ce a fost, ceea ce este şi ceea ce nu a fost încă, dar va fi, toată această înlănţuire nu este, propriu-zis, decât exprimarea într-o altă formă a unei regularităţi pe care noi o constatăm.

Exact vorbind, regularitatea aceasta nu poate să fie exprimată, nu poate să fie observată decât în trecut. Regularitatea aceasta sau mersul evenimentelor, sau succesiunea stărilor mele de conştiinţă mă fac să constat regularitatea, când? După ce s-a întâmplat evenimentul. Noi adăugăm: în prezent se întâmplă lucrurile tot aşa. Este o iluziune a noastră, o nepreciziune de limbaj, căci în prezent, propriu-zis, nu putem să constatăm nimic, prezentul nefiind decât o noţiune-limită.

2. Prin urmare, vedeţi cum, din această constatare pe care o facem, a regularităţii stărilor mele de conştiinţă, a stărilor noastre de conştiinţă, integrăm un alt concept de realitate. Acest concept de realitate închide într-însul trecutul, prezentul şi ceea ce nu este încă, viitorul. Trecut, prezent [şi] viitor epuizează tot conceptul realităţii. De ce? Pentru că, o să ziceţi: trecutul nu mai este, prezentul este tocmai un punct de trecere, iar viitorul nu este încă. Epuizează tot conceptul realităţii, pentru simplul motiv că prezent, trecut şi viitor nu înseamnă, propriu-zis, fapte, ci cadre în cari se petrec faptele. Deci, de la această constatare a regularităţii, a unei regularităţi în constituirile mele de cunoştinţe, de la această regularitate plec eu, propriu-zis, ca să construiesc acest concept al cadrului realităţii, lărgind realitatea pe care am cunoscut-o: cu percepţiunea imediată, cu aducerea-aminte şi cu viitorul.

Să nu credeţi însă că această realitate sau că această regularitate pe care eu o constat în prezent îmi serveşte numai la construirea viitorului. Ea are încă o funcţiune, mai precisă. Gândiţi-vă, vă rog, că regularitatea aceasta pe care o surprindem şi o constatăm în univers nu este numai un instrument de construcţiune pentru ceea ce va fi, ci [şi] o schemă fixă, o schemă funcţională, aş zice mai degrabă, pentru ceea ce a fost. Dacă d-voastră aţi vrea să reconstituiţi tot ceea ce a fost ieri, vă veţi aminti că de dimineaţă v-aţi sculat. Aceasta este precis. Mai departe: „După ce m-am sculat, am făcut ce am făcut, m-am dus apoi la bibliotecă - dacă este cazul -, am lucrat şi pe urmă? Pe urmă nu-mi mai aduc aminte! M-am dus la cutare prieten, la ora cutare!". Dar, îmi zic: „Nu se poate! A mai fost ceva!". „A, masa! De ce? Am mâncat la prânz. De ce? Pentru că este normal ca în fiecare zi să mănânc, pentru că aşa fac întotdeauna". Prin urmare, există o anumită schemă a zilei. Aceasta se compune din dimineaţa şi seara ca puncte extreme şi din alte puncte intermediare, cari sunt nelipsite din acest cadru. Mănânc în fiecare zi la prânz, aceasta se întâmplă întotdeauna, deci a trebuit să se întâmple şi ieri. S-a întâmplat că nu am mâncat, atunci imediat trebuie să mă gândesc la motivul pentru care nu am mâncat.

Prin urmare, această regularitate pe care o observ în succesiunea stărilor mele de conştiinţă îmi ajută la reconstruirea trecutului, în aceeaşi măsură în care-mi ajută la construirea viitorului. Pentru că, în acelaşi fel în care spun: „Ieri m-am sculat de dimineaţă, am mâncat la prânz şi m-am culcat seara", pot spune: „Probabil că mâine mă voi scula de dimineaţă, voi mânca la prânz şi mă voi culca seara". Numai că, este o deosebire: pentru viitor această regularitate este pur schematică, pe când pentru trecut formează cadrul în care se plasează anumite fapte, în care eu izbutesc, am posibilitatea să plasez anumite fapte. Pentru viitor am numai câteva puncte de reper, regularitatea atâta îmi oferă. Ce intră între aceste puncte de reper, pentru viitor, nu pot şti. Ştiu, de pildă, că de dimineaţa până seara o să trăiesc şi ştiu, de pildă, că în acest trai al conştiinţei mele or să se insereze o mulţime de stări de conştiinţă. Dar ce anume vor fi acele stări de conştiinţă, aceasta încă nu pot să o spun. Adică, pe orice voi încerca eu să construiesc acest viitor, voi avea întotdeauna puncte de reper.

Este însă, în adevăr, aci ceva care trebuie explicat; şi anume, că sunt serii de fapte cari, privite în ele însele, sunt numai puncte de reper; dar cari, încrucişându-se cu altele, nu mai devin puncte de reper, adică nu mai devin forme de activitate, ci aceste încrucişări de fapte sunt chiar fapte pentru ceilalţi. De pildă, eu ştiu că ziua are un început, un maximum şi un sfârşit. Acest început, maximum şi sfârşit, care formează cadrul unei activităţi a mea - deci, cum spuneam mai sus, puncte de reper pur şi simplu -, fiecare poate să însemne, la întretăierea cu alte serii de fapte, fapte conţinute propriu-zis în vreme. Dar, în genere, în termeni generali, pot să afirm că regularitatea aceasta, care îmi construieşte mie viitorul îndeplineşte şi cealaltă funcţiune, de a-mi reconstrui, de a-mi împlini trecutul.

Aceasta, în ceea ce priveşte succesiunea stărilor mele de conştiinţă. 

3. Dar regularitatea pe care o constat în succesiunea stărilor de conştiinţă are încă o importanţă: ea închide înăuntrul ei anume posibilităţi ca să părăsească domeniul acesta imanent sau al faptului imanent de conştiinţă şi să transceandă conştiinţa mea propriu-zisă. Cum? În două feluri sau în două direcţiuni opuse.

Gândiţi-vă că eu constat, în conştiinţa mea sau în succesiunea aceasta a stărilor mele de conştiinţă, o anumită regularitate: eu constat că percep întunericul şi după aceea lumina. Eu constat că distanţa de timp care îmi dă percepţiunea de întuneric şi aceea de lumină nu este totdeauna aceeaşi. Constat, de pildă, că în luna decembrie senzaţiunea sau percepţiunea întunericului durează mai mult decât aceea a luminii, după cum constat că în luna mai sau în luna iunie se întâmplă tocmai procesul invers. Evident, am putut constata că întotdeauna în luna mai percepţiunea de lumină este mai lungă decât aceea de întuneric. Dar ceea ce constat este numai că se întâmplă în conştiinţa mea anumite fapte, într-o anumită regularitate, şi că această regularitate nu depinde, propriu-zis, de mine. Eu voi constata întotdeauna, în mod automat, în luna decembrie că întunericul durează mai mult decât lumina şi întotdeauna în luna iunie că lumina durează mai mult decât întunericul. Dar ce înseamnă decembrie şi iunie? Însemnează anumite puncte în conştiinţa mea, puncte pe cari eu, după o anumită regularitate, am ajuns să le fixez. Regularitatea aceasta se întâmplă în conştiinţa mea, adică în succesiunea faptelor de conştiinţă ale mele.

Dar regularitatea aceasta nu stă în puterea mea. Nu pot eu să zic, la acest punct al conştiinţei mele: vreau astăzi să constat că lumina durează mai mult decât întunericul. Nu pot să o fac, pur şi simplu.

Şi atunci, regularitatea aceasta a succesiunii faptelor, pe de-o parte, iar pe de altă parte independenţa acestei regularităţi faţă de conştiinţa noastră ne duc la o concluziune care este urmarea logică, urmarea imediată; anume, că noi nu facem, în faptul nostru de conştiinţă, decât să constatăm ceva care nu este el însuşi fapt de conştiinţă. Adică, acest fapt de conştiinţă este un reflex condiţionat de altceva. Aceasta însemnează pur şi simplu presupoziţia realităţii transcendente.

Prin urmare, regularitatea care vă arătam că lărgeşte conceptul realităţii spre viitor, în domeniul experienţei imanente, sau completează domeniul realităţii imanente înspre trecut, această regularitate mai joacă încă o funcţiune: ea ne ajută să transcendem imanenţa, să admitem că există în afară de noi o realitate, cu privire la care noi nu facem decât să o constatăm, pe care faptul nostru de conştiinţă nu face decât să o reflecteze.

Aci însă se vede o altă funcţiune a principiului regularităţii; şi anume, o lărgire a realităţii, nu a principiului, ci a constatării regularităţii acesteia, a experienţei noastre dincolo de cadrul experienţei conştienţiale al realităţii imanente. 

4. Pe această cale eu ajung să construiesc natura. Dar cu aceasta nu am construit încă tot. Eu trăiesc alături de alţi oameni. Aceşti oameni sunt, pentru mine, fenomene naturale în acelaşi fel în care eu sunt, de asemenea, pentru ceilalţi oameni un fenomen natural. Aceşti oameni trăiesc o viaţă a lor, sunt obiecte în univers. [Iar] ca obiecte în univers, sunt pasibili de observarea mea şi eu constat în legătură cu ei anumite lucruri. De pildă, constat că un om poate să râdă, constat că un om poate să plângă, constat că, într-un anumit moment, un om poate să aibă o expresiune pe figură şi într-alt moment, o altă expresiune. Constat, de pildă, că, dacă îl înţep, figura lui va avea o anumită expresie şi că, ori de câte ori îl voi înţepa, expresiunea lui va fi aproximativ cam aceeaşi. Constat, prin urmare, această regularitate. Fac însă această experienţă şi asupra mea şi mai constat cu această ocazie încă ceva; şi anume, constat nu numai că, dacă m-aş privi în oglindă în momentul în care mă înţep, aş avea o anumită expresie a figurii, dar [şi] că această înţepătură cu acul se întovărăşeşte pentru mine cu o anumită stare sufletească; hai să zicem, cu o senzaţiune de durere. Şi atunci, eu constat la semenul meu această regularitate în legătura dintre înţepătura cu acul şi o anumită expresiune vizuală a figurii, iar la mine însumi o legătură între trei fapte diferite: înţepătura, expresiunea figurii şi senzaţiunea de durere pe care o am.

În virtutea acestei regularităţi pe care o constat la mine complet, iar la semenul meu numai în două elemente, eu generalizez această regularitate, o atribui în forme mai lărgite şi celorlalţi oameni.

Pe această cale construiesc, propriu-zis, cu ajutorul aceluiaşi mecanism al regularităţii, încă ceva: construiesc viaţa sufletească a celorlalţi oameni, admit existenţa vieţii sufleteşti a celorlalţi oameni. Dar aceasta o admit numai pentru că aşa vreau eu? Nu. O admit fiindcă sunt forţat să o admit. Forţat, de ce? Forţat de regularitatea pe care sunt obligat să o constat, regularitatea legăturii între două anumite fapte.

Vedeţi dar care este funcţiunea acestei regularităţi, pe care noi o găsim în fenomenele vieţii noastre sufleteşti. Ea vă dă, întâi, o întregire a vieţii imanente prin prelungirea ei în viitor; o întregire a vieţii imanente prin completarea experienţei mele trecute, pe de o parte, iar pe de altă parte, ne ajută să construim pur şi simplu existenţa naturii, să construim realitatea transcendentă conştiinţei noastre, realitatea fizică, pe de o parte, şi realitatea transcendentă psihică, pe de altă parte. Acord o existenţă realităţii şi mai acord încă o dată, tot graţie acestei regularităţi, o existenţă vieţii sufleteşti a celorlalţi oameni. Iată, prin urmare, ce importanţă extraordinară are acest fapt banal al regularităţii sau întâmplării fenomenelor naturii.

5. Ei bine, în afară de acest lucru pe care l-am spus, adică în afară de explicarea funcţiunei creatoare de realitate, care mai este importanţa [regularităţii]?

Înăuntrul conştiinţei noastre se întâmplă anumite lucruri foarte importante pentru procesul de cunoaştere, care sunt condiţionate de acelaşi proces.

Ce este, propriu-zis, o cunoaştere sau un raţionament de analogie? Pe ce se sprijină acest raţionament de analogie?

Eu am constatat că există o anumită legătură între o expresiune vizuală şi o anumită senzaţiune şi am adăugat acestui proces bipolar încă un moment: viaţa sufletească. Aceasta este analogia. De ce? Fiindcă eu construiesc sau pun în omul celălalt ceva din viaţa mea, ceva care se întâmplă în mine şi care, deci, cred că trebuie să se întâmple în fiecare om. Experienţa exactă nu pot să o am în nici un fel. Experienţa exactă, am spus lucrul acesta de atâtea ori, este foarte importantă, totuşi - de aceea l-am spus de mai multe ori, pentru că se uită -, foarte adesea este imposibil ca noi să avem în chip direct experienţa vieţii sufleteşti a celorlalţi oameni, a conţinutului de conştiinţă al celorlalţi oameni. Această experienţă nu este posibilă decât pe cale de analogie şi, după cum vedeţi, această analogie are la bază tocmai procesul de uniformitate, de regularitate a întâmplărilor naturale.

Asupra lucrurilor acestora am mai vorbit eu vreo 10-15 lecţiuni acum patru sau cinci ani, când nu eraţi d-voastră aci. 

6. Încă o funcţiune de cunoaştere, care este în legătură cu această uniformitate a întâmplărilor naturii este, aş zice, raţionamentul de inducţiune.

Eu am văzut că, de câte ori pun apa să fiarbă şi măsor temperatura, în momentul fierberii, mi se indică 100° C. Aşa s-a întâmplat de câte ori am făcut experienţa: apa fierbe la 100° C. Pot să măresc oricât temperatura, gradul de fierbere al apei va rămâne întotdeauna 100° C. Nelogic, pentru că, dacă eu pun un recipient cu apă care are temperatura ambiantă de 17°-18° C şi pun dedesubt foc, o să constat cum, din minut în minut, temperatura acelui volum de apă se va ridica. Până unde? Dacă nu ajung niciodată la fenomenul de fierbere? Voi fi nevoit să conchid, în virtutea aceluiaşi principiu al regularităţii, că temperatura volumului de apă creşte mereu. Până unde? La infinit. Ar trebui să conchid că apa are această proprietate de a-şi urca temperatura la infinit, pe măsură ce este încălzită. Avem astăzi aparate, cum este de pildă cuptorul electric al lui Moissan, cu care putem obţine temperaturi de 3500° C şi desigur că se va putea obţine în viitor o temperatură şi mai ridicată. Dacă nu am ajuns niciodată la temperatura de fierbere a apei, am putea să deducem - din faptul că temperatura apei se ridică pe măsură ce o încălzim - că i-am putea-o ridica până la 3500° C. Aşa ar fi logic, în virtutea principiului regularităţii, şi totuşi, tot în virtutea principiului regularităţii, dacă apa fierbe totdeauna la temperatura de 100° C, peste 100° C nu poate să treacă niciodată apa care fierbe. (O să vedeţi imediat de ce am dat exemplul acesta.) Aceasta este inducţiunea.

La baza inducţiunii, a generalizării acesteia pe care o facem, stă tocmai regularitatea întâmplărilor din natură. 

7. Tot regularitatea întâmplărilor din natură stă la baza celeilalte aşa-zise forme de cunoaştere a noastră, care este afirmarea cauzalităţii.

Noi afirmăm astăzi pur şi simplu că ceea ce se întâmplă trebuie să se întâmple dintr-o anumită cauză. De ce? În virtutea faptului că aşa s-a mai întâmplat, în virtutea regularităţii, a uniformităţii pe care am observat-o constant în toate întâmplările. Un alt criteriu, o altă bază nu avem. 

8. Vedeţi, prin urmare, care este importanţa şi în domeniul cunoaşterii a acestui principiu sau proces al regularităţii.

Ce este el? Ce însemnează? De unde vine? Care este fundarea acestui principiu?

Ei bine, deductiv, aş zice eu, nu pot să stabilesc nimic. Deductiv, nu pot să zic. Eu sunt în domeniul imanenţei, al faptului de conştiinţă. Nu pot, cu ajutorul deducţiunii, să stabilesc că, în adevăr, lucrurile trebuiesc să se întâmple aşa. Eu am constatat până acum că lucrurile se întâmplă aşa, dar nu pot să spun deloc că rezultă din conceptul acesta al realităţii pe care l-aş avea eu în chip deductiv; cu ajutorul unei metode deductive nu pot să conchid deloc că aşa trebuie să se întâmple şi de aci înainte. Nu există o necesitate logică propriu-zisă pentru dovada acestei afirmaţii, a acestei credinţe adânci a mea în regularitatea fenomenelor naturii.

Eu am stabilit, de exemplu, că după zi urmează noapte şi după noapte zi şi stabilesc că aşa s-a întâmplat în toate zilele vieţii mele, de când trăiesc eu până azi. Înseamnă de aci că am eu dreptul să spun, logiceşte, că, dacă acuma s-a înserat, o să vină iar zi? Desigur că nu. Nu am nici un drept să fac aceasta. Generalizarea pe care o fac eu este absolut arbitrară, cu atât mai mult cu cât se poate spune, din punct de vedere logic, că nici nu se ştie dacă, cu elementele pe care le ai la dispoziţie când faci această generalizare, poţi face aceasta, întrucât elementele pot să nu fie complete. De pildă, atunci când măsurăm temperatura apei, înainte de a atinge punctul critic al fierberei, o să constatăm o creştere. Dacă în această experienţă nu am ajuns niciodată la punctul de fierbere, o să conchidem că temperatura apei poate creşte la infinit. Dacă am ajuns la acel punct, o să zicem: iată, de aci înainte apa nu-şi mai ridică temperatura. Prin urmare, nu există nici [o] logică în această inducţiune pe care o fac. Nu există încă şi din alt motiv. Nu pot să spun că, cu ajutorul unei operaţiuni inductive, pot să fundez procesul regularităţii. De ce? Pentru că însăşi generalizarea sau însuşi raţionamentul inductiv se sprijină pe posibilitatea regularităţii. Cu alte cuvinte, inducţiunea se fundează pe regularitate. Şi atunci, evident că nu pot să fundez regularitatea pe inducţiune, pentru că aceasta ar însemna că mă învârtesc într-un cerc viţios. Prin urmare, de la început trebuie să înlăturăm şi această posibilitate de fundare.

Prin urmare, [criteriul regularităţii] deductiv nu poate să fie, inductiv nu poate să fie; cum ar mai putea să fie? Ar putea să mai fie evidenţa. Este evidenţa? Nu. Nu este evident pentru mine, care nu am avut decât o succesiune, că succesiunea aceasta se va întâmpla totdeauna. Aşa, de pildă, eu ies la ora 6 şi un sfert de la Universitate şi, în momentul când ies în stradă, trece un tramvai. Iată o succesiune de fenomene. Mâine se întâmplă exact acelaşi lucru. Am eu dreptul să deduc de aci - din faptul acesta care este evident, cum ar fi evidentă o percepţiune oarecare, anume cum ar fi masa din faţa d-voastră, cum ar fi lampa din faţa d-voastră - că lucrul acesta se va întâmpla mereu cu aceeaşi regularitate? Nu.

Care este criteriul regularităţii? Dacă deducţiunea nu este, dacă inducţiunea nu este, dacă evidenţa nu există, de unde pot eu să scot garanţia regularităţii - care este criteriul care trebuie să ne călăuzească în această materie?

În legătură cu această chestiune mai există încă ceva: se pretinde, anume, că principiul acesta al regularităţii se sprijină pe o judecată analitică, se pretinde, anume, că din conceptul de realitate se poate deduce aşa-numitul principiu al regularităţii, se pretinde, anume, că acest concept închide într-însul însăşi realitatea.

Această problemă mai lungă este legată foarte strâns cu aşa-numita teorie a convenţionalismului, susţinută de domnul Poincaré. 

Despre această teorie a convenţionalismului vom vorbi însă în prelegerea viitoare.