VII. Delimitarea obiectelor cunoaşterii

29 ianuarie 1926

1. Multiplicitatea aspectelor realităţii
2. Definiţia unui obiect
3. Rolul percepţiei
4. Lărgirea concepului de realitate: trecut, prezent, viitor
5. Operaţia de comparaţie a obiectelor
6. Reproducere şi aducere-aminte în procesul cunoaşterii

1. Două sunt rezultatele mai însemnate obţinute până acum. În primul rând, că există o realitate care ne este dată imediat, a cărei demonstrare nu se poate face, propriu-zis, apriori, ale cărei fundamente nu sunt teoretice, ci cari ni se impun nouă ca fapte existente, cari se găsesc gata.

În al doilea rând, un alt rezultat obţinut până acum este că, anume - nu aş zice postularea, dar [zic] -, presupozarea acestei existenţe a realităţii, care este un fapt aparte, nu se poate amplifica şi nu se poate complica cu ajutorul pur şi simplu al teoriei. Spuneam în lecţiunea trecută că aşa-numitele operaţiuni logice, fie că operează în cadrul principiului identităţii, fie că operează în cadrul principiului contradicţiunii, nu pot să treacă peste faptul acesta unic şi nediferenţiat al realităţii date.

Întrebarea care se pune în faţa acestor rezultate [este]: care este baza multiplicităţii aspectelor realităţii, a multiplicităţii obiectelor realităţii? De îndată ce realitatea se multiplică, îmbucătăţirea aceasta a realităţii nu se poate face pe cale speculativă. De îndată ce raţiunea pură nu poate crea universul, după cum nu a putut să creeze nici măcar existenţa universului, atunci în altă parte trebuie să fie fundamentul acestei multiplicităţi şi varietăţi de obiecte.

Mie mi se pare că, pentru ca în adevăr să ajungem la al doilea fapt fundamental în procesul logic de cunoaştere, adică, pentru ca să ajungem în faţa acestei diversităţi despre care vorbesc mereu, trebuie iar să luăm ca dat un fapt al experienţei noastre; şi anume, faptul care să explice această îmbucătăţire a existenţei, a realităţii este, să zicem, un proces sufletesc - o să vedem că nu este numaidecât sufletesc -, un proces oarecare, ce constă în definirea obiectelor. Adică, din totalitatea de impresiuni pe care o primesc, eu stabilesc anumite unităţi. Aceste unităţi sunt, evident, complexuri de impresiuni sau, în alt plan de vorbire, complexuri de calităţi sau de impresiuni, cu calitatea aceasta de a fi de sine stătătoare. A fi de sine stătător înseamnă a fi mai departe obiect. Ei bine, dar cum diferenţiem noi obiectele acestea? Noi primim, noi constatăm, noi distingem în totalitatea realităţii aceste diferite unităţi complexe, cari sunt de sine stătătoare, unităţi de calităţi.

2. Dar, în această totalitate de unităţi, în ce constă, propriu-zis, operaţiunea de definiţiune sau de delimitare, despre care vorbeam adineauri?

A defini înseamnă, în afară de orice preocupare şi în afară de orice teorie logică, a delimita. Când eu definesc un lucru înseamnă că îi trag o linie care-l înconjoară, o linie ideală, astfel încât îl închid. Dar, prin însăşi această operaţiune de definire, adică de stabilire, de delimitare, în această operaţiune fac implicit o alta, fac operaţiunea de deosebire. Prin urmare, nu numai că prin definiţiune eu constitui unitatea, dar constitui, oarecum, unitatea în raport cu tot ceea ce înconjoară această unitate. Cu alte cuvinte, sunt două procese sau două momente deosebite în acest proces al definirii unui obiect sau a unităţii unui complex de calităţi, cum spuneam mai sus: este, în primul rând, definirea tuturor calităţilor la un loc şi, în al doilea rând, deosebirea acestui tot de calităţi de tot ceea ce nu este el. Tradus în logică, este postularea pe care ne-o pune la dispoziţie principiul identităţii, pe care o facem cu principiul identităţii, şi este, pe urmă, a doua afirmaţie a acesteia, cu ajutorul principiului contradicţiei.

Definiţia închide, prin urmare, două momente deosebite: acela al afirmaţiei a ceea ce este un obiect şi, al doilea, acela al afirmaţiei a ceea ce nu este un obiect. Este operaţiunea cunoscută de multă vreme, pe care o teoretizează Descartes, când spune că orice cunoştinţă trebuie să aibă două calităţi: să fie clară [şi] distinctă. Să fie definiţia clară - prin aceasta înţelege ca definiţia lui să meargă spre elementele constitutive ale cunoştinţei; să fie distinctă - prin aceasta înţelege că obiectul respectiv trebuie să fie distinct de ceea ce nu este el.

Aceasta, mai complicat sau mai filosoficeşte. Mai în jargon, mai simplu, problema este, aş zice, nu vulgară, trivial de banală.

Operaţiunea sau mecanismul cu ajutorul căruia noi îmbucătăţim realitatea dată, cu ajutorul căruia luăm cunoştinţă de multiplicitatea aceasta de obiecte se compune din două momente distincte: stabilirea de asemănări şi stabilirea de deosebiri. Facultatea aceasta, proprietatea pe care o are structura noastră de cunoaştere de a stabili asemănări şi deosebiri este însăşi cheia care ne duce la transgresarea postulatului acela al realităţii, aşa cum l-am stabilit acum două lecţiuni.