VI. Cunoaşterea şi construcţia realităţii

22 ianuarie 1926

1. Existenţa realităţii - o presupoziţie fundamentală a cunoaşterii
2. Cunoaşterea realităţii
3. Principiul identităţii
4. Principiul contradicţiei
5. Metoda dialectică
6. Poziţia bunului-simţ

1. Ultimele două lecţiuni au fost afectate aşezării, dacă voiţi, aş zice mai mult propedeutice, a problemei noastre. Trebuia să găsim, cu alte cuvinte, un punct de plecare în procesul cunoaşterii. Acest punct de plecare l-am găsit în stabilirea unei existenţe transcendente nouă, care este realitatea.

Aţi văzut însă că stabilirea existenţei acestei realităţi nu am făcut-o nici cu ajutorul logicei, nici cu ajutorul nu ştiu căror deducţiuni de raţionament. Aţi văzut că existenţa realităţii nu se poate nici postula logiceşte, nici constitui metafizic sau aprioric deductiv. Concluziunea la care am ajuns, după cele două prelegeri, a fost că trebuie să luăm această [existenţă] a realităţii ca un fapt, ca ceva dat, peste care nu putem să trecem şi a cărui fundare teoretică ne scapă, propriu-zis.

Aceste două lecţiuni sunt întru atât de interesante pentru întreg cursul de teoria cunoştinţei, întrucât stabilesc punctul de vedere din care înţelegem să desfăşurăm întreaga problematică a teoriei cunoştinţei. Teoria cunoştinţei sau, mai exact, cunoaşterea în înaintarea ei, pentru stăpânirea aceasta a realităţii, sub raportul cunoaşterii, nu procedează deductiv, nu procedează dialectic, constructiv, ci procedează de la evidenţă - nu de la evidenţa care ar avea însă un caracter subiectiv, ci de la fapte -, de la lucruri date, peste cari nu se poate trece.

Acesta este punctul de plecare. Cu alte cuvinte, realitatea este pentru noi ceva [pe] care îl găsim pur şi simplu, a cărui fundare sau justificare ne scapă şi care formează pentru noi - cu un cuvânt cam barbar - un fel de presupoziţie a întregii teoretizări de mai târziu.

Realitatea există ca fapt. Realitatea există. Afirmarea aceasta nu se sprijină pe nici un fel de raţionament, ci pe ceva, aş zice, de ordin ascuns, se sprijină pe o constatare a conştiinţei, pe un fapt peste care conştiinţa nu poate să treacă.

De aci însă urmează două lucruri: întâi, că, propriu-zis, ceea ce cunoaştem noi ca realitate nu are încă un caracter ascendent conştiinţei noastre, căci ultima cristalizare a acestei realităţi este tocmai o stare de conştiinţă. Adică, există ceva înseamnă pur şi simplu: eu, conştiinţa în general, am o anumită percepţiune peste care nu pot trece. Realitatea este, în cadrul consideraţiunilor noastre de până acum, propriu-zis, ceva dat conştiinţei noastre, un conţinut al conştiinţei noastre. Dar aci intervine deosebirea care trebuie făcută faţă de conştienţialism. Căci acest conţinut al conştiinţei noastre nu funcţionează întrucât este conţinut al conştiinţei, ci acest conţinut al conştiinţei ne este dat într-un obiect exterior al conştiinţei; adică, conştiinţa nu în stadiul ei critic, ci în stadiul ei naiv-realist constituie un fapt. Aceasta este existenţa realităţii.

Ei bine, conştiinţa aceasta nu-şi dă seama şi nici nu vrea să ştie de conţinutul cunoştinţei care reprezintă această realitate, ci zice pur şi simplu: această realitate există pentru că iau cunoştinţă de ea.

Vasăzică, cunoştinţa pe care o am de[spre] existenţa realităţii este, pentru punctul de plecare al teoriei cunoştinţei, consecinţă a existenţei efective a acestei realităţi. Aceasta este deosebirea. Iată primul fapt.

Al doilea fapt este că, până acum, noi nu aveam în acest proces al cunoaşterii decât, pur şi simplu, această afirmare: există o realitate ca obiect al unui conţinut sigur al conştiinţei noastre. Atât. Nimic mai mult.

Ei bine, în momentul în care noi avem dată această realitate, ce putem face cu ea? Adică, în momentul când - hai să zicem, cu un termen impropriu, dar care, cu toate acestea, se întrebuinţează în filosofie - noi postulăm, cum făcea Aristotel, această realitate, ce putem face cu ea?

Realitate este ceva, dar, pentru teoria noastră, este deocamdată pur şi simplu un concept general, ceva în afară de conţinut. Această postulare a realităţii se desfăşoară prin varietatea de cunoştinţe a realităţii. 

2. Cum cunoaştem noi realitatea? Sunt mai multe teorii în privinţa aceasta. Una din cele mai însemnate sforţări ale neamului omenesc, una din cele mai mari sforţări ale filosofilor a fost de a construi din aceste postulate ale realităţii, plecând de la acest dat, de la elementul acesta dat, existenţa realităţii, de a construi realitatea însăşi. Toată şcoala raţionalistă şi, mai departe, toată şcoala absolut idealistă aceasta fac: construiesc realitatea. Ceea ce cunosc eu din realitate, sub raportul filosofic, metafizic, nu este realitatea însăşi percepută de mine, ci dedusă de mine din anumite postulate, dedusă de mine cu ajutorul raţiunii. Cu ajutorul raţiunii - cum? Cu ajutorul logicei. Problema aceasta se complică apoi cu problema, ceva mai specială, dacă logica este, în adevăr, o ştiinţă constructivă ([problemă] pe care putem să o neglijăm); se complică însă, în ceea ce ne interesează pe noi, şi din punctul de vedere al funcţiunii creatoare a principiilor logice.