IX. Încercări de fundamentare a principiului regularităţii

12 februarie 1926

1. Deducerea regularităţii din conceptul de realitate
2. Încălcarea regularităţii
3. Principiul regularităţii determină realitatea
4. Teoria convenţionalistă
5. Amendarea teoriei convenţionaliste
6. Regularitatea în concepţia lui Immanuel Kant

1. Aţi văzut în prelegerea precedentă în ce fel principiul regularităţii întregeşte realitatea. Aţi văzut că această regularitate ne dă posibilitatea prevederii, deci a completării conceptului de realitate, că viitorul este înglobarea trecutului în realitate, aşa că acelaşi principiu completează şi, deci, precizează, înmulţeşte amănuntele celeilalte părţi a realităţii - pe care am văzut iarăşi cum o câştigăm -, completează aşa-numitul trecut.

Aţi mai văzut însă că, din diferite motive, nu puteam să găsim, în prelegerea trecută, o fundare logică, aş zice, a acestui principiu; adică, teoreticeşte, nu ne putem explica, anume, care este îndreptăţirea teoretică a principiului acesta al regularităţii, pe care îl aplicăm realităţii propriu-zise - şi nu numai atât, dar care oarecum condiţionează, aş zice, până la un punct, această realitate.

Vă spuneam însă în prelegerea trecută că, în afară de poziţiunea trecută în revistă, adică: regularitatea nu se poate stabili deductiv, nu se poate funda inductiv, nu am putea-o deduce printr-un raţionament de analogie etc., în afară de aceste poziţiuni, mai este o poziţiune, pe care trebuie să o analizăm astăzi; şi anume, afirmaţiunea cuprinsă în diferitele sisteme filosofice că principiul acesta al regularităţii s-ar deduce din însuşi conceptul de realitate.

Ce ar însemna afirmaţiunea aceasta? Ar însemna că avem un concept de realitate, că în acest concept al realităţii intră ca notă specifică regularitatea şi că, printr-o simplă judecată analitică sau printr-un simplu raţionament analitic, am putea să scoatem nota regularităţii, respectiv principiul regularităţii, din conceptul realităţii.

Trebuie să observăm că avem de-a face în această poziţiune cu o chestiune relativ destul de subtilă, dacă observăm, anume, că conceptul realităţii şi realitatea însăşi pot să nu fie unul şi acelaşi lucru; adică, sunt unii autori cari spun că conceptul de realitate se mulează pe realitate, că, prin urmare, conceptul realităţii răsfrânge realitatea însăşi.

Sunt alţi autori cari spun că există conceptul de realitate, iar realitatea însăşi nu este decât un fel de contrapunct, de pandant al acestui concept.

În teoria pe care trebuie să o analizăm acum, nu se face nici un fel de afirmare esenţială de legătură între conceptul de realitate şi realitatea însăşi, ci se spune, pur şi simplu, că principiul regularităţii se poate deduce din conceptul realităţii, fără să se afirme în ce raport stă acest concept al realităţii cu realitatea însăşi.

După aceasta, să trecem la analiza faptului.

Deocamdată noi observăm regularitatea în univers. Am dat exemplul zilei şi al nopţei, al succesiunei acesteia a zilei şi a nopţei.

Universul ni se prezintă într-o succesiune de fapte, care succesiune reprezintă un fel de - hai să zicem -, un fel de corp de legi, adică un fel de corp de invariabilităţi, un fel de corp de suprapuneri în înţelesul acesta al invariabilităţii. 

2. Presupuneţi însă că, la un moment-dat, o întâmplare, un eveniment care trece înaintea d-voastră, care intră în realitate, ceva dintr-însul, o notă a conceptului acesta de realitate pe care-l avem noi nu se supune legilor acestora ale realităţii. Ce facem noi? Noi zicem pur şi simplu: nu există! Trebuie să fie altceva! Eu ştiu că după zi vine iar noapte şi după noapte, zi. Dar vine cineva şi-mi afirmă: ştii că, la Brăila, de trei săptămâni nu mai e zi, e numai noapte? O să zic: nu se poate. De ce? Pentru că, în virtutea principiului regularităţii, noi nu putem admite că ceea ce se petrece aci, la Bucureşti aşa de regulat şi ceea ce putem să generalizăm pentru tot universul - o să vedem imediat de ce -, nu putem să presupunem că aceasta nu se petrece [şi] la Brăila.

D-voastră ştiţi că gâştele zboară. Se duce cineva şi vede pe malul apei un cârd de gâşte care zboară şi vine şi spune acest lucru. Vine însă un altul şi spune: da, dar la noi, la Constantinopol, zboară şi gâştele fripte! - Nu se poate!, răspundem noi. (Am luat exemplul acesta cu Constantinopolul, pentru că există o veche anecdotă a lui Nastratin cu gâştele cari zboară şi pe care, desigur, mulţi dintre d-voastră o cunosc.)

Vom răspunde: nu se poate! Gâsca friptă nu zboară! De ce? Afirmaţia aceasta: gâsca friptă zboară nu intră în conceptul meu de realitate. De ce? Pentru că contravine principiului regularităţii şi, contravenind acestui principiu, nu poate să fie realitate.

Prin urmare, pare că aveau dreptate acei cari susţineau că noi avem un anumit concept al realităţii şi în acesta intră regularitatea. Tot ce nu este regularitate nu este realitate.