IV. Obiectul teoriei cunoştinţei

18 decembrie 1925

1. Condiţiile care fac posibilă cunoştinţa
2. Problema realităţii sub raport gnoseologic
3. Obiectele gândirii
4. Cunoştinţa preştiinţifică
5. Cunoştinţa ştiinţifică. Calităţi primare şi secundare ale lucrului
6. Exprimarea cantitativă a calităţii

1. Vom intra astăzi de-a dreptul în subiectul nostru: cari sunt problemele teoriei cunoştinţei - pentru că acesta este sensul cursului din acest an: înşirarea, în datele cele mai generale, a problemelor teoriei cunoştinţei.

Cea dintâi problemă care ni se pune nouă este: ce este cunoştinţa?

Este evident că, în expunerea acestei cestiuni, nu o să procedăm definitoriu, adică nu o să începem să spunem: „Cunoştinţa este cutare". Noi o să expunem o analiză plecând, după cum am indicat de la început chiar, de la faptul însuşi al cunoaşterii, privit în adevăr sub raportul deducţiunii fenomenologice de care vă vorbeam rândul trecut.

Când am o cunoştinţă, este evident că eu cunosc ceva. O cunoştinţă este, în adevăr, o realitate, dar această realitate nu este simplă, ci este o realitate întru atât întru cât iese din ea însăşi şi se raportează la ceva în afară de ea. Vasăzică, cunoaşterea pură şi simplă nu indică, propriu-zis, o problemă a teoriei cunoştinţei; ea indică cel mult o problemă de psihologie, indică procesul de cunoaştere în devenirea lui temporală, spirituală.

Teoria cunoştinţei începe acolo unde eu încep să cunosc ceva, adică în momentul în care această cunoştinţă este, propriu-zis, legată de un obiect care trece dincolo de ea, care este oarecum transcendent cunoştinţei înseşi.

Ce cunosc eu? Foarte simplu: eu cunosc ceea ce există. Vasăzică, o presupoziţie a cunoştinţei este aceasta: o existenţă oarecare sau, cum s-ar mai spune cu un alt cuvânt, o presupoziţie a cunoştinţei este realitatea. În urmărirea problemei acesteia a realităţii în legătură cu cunoştinţa, noi o să putem să desprindem încetul cu încetul elementele cari intră în constituirea cunoştinţei.

Cari sunt condiţiile ce fac posibilă această cunoştinţă?

Una din aceste condiţii am determinat-o deja în sensul ei general; adică, o condiţie a cunoştinţei este existenţa a ceva care să fie cunoscut. Prin urmare, în momentul în care eu vorbesc din punctul de vedere gnoseologic de[spre] cunoştinţă, presupun imediat că există ceva pe care eu îl cunosc şi aşa o să căutăm noi mai departe toate elementele pe cari le presupunem, pentru ca cunoştinţa să fie posibilă. În adevăr, dacă n-am presupune din capul locului că există ceva, că este o existenţă, că există o realitate, cunoştinţa aceasta, sub raportul gnoseologic al problemei, ar fi imposibilă. Ei bine, ce însemnează: ceva există, ce însemnează: ceva este real? 

2. Nu vreau să vă spun că o să rezolvim această problemă a realităţii. Noi nici nu facem rezolvire de probleme, ci mai mult expunere de probleme şi, încetul cu încetul, o să ajungem şi la rezolvire, dar vreau să ştiţi din capul locului că şi această problemă este una dintre cele mai aride, nu aşa de subtil fluentă ca metodă, dar tot aşa de logic insolubilă. O să vedem imediat că nu întotdeauna soluţionarea logică a unei probleme este o soluţionare care să mulţumească. Dar, pe de altă parte, trebuie să vă afirm de acum că sunt, în afară de aceste soluţionări logice, altfel de soluţionări ale problemelor, cari nu mulţumesc, poate, din punctul de vedere logic, dar cari, totuşi, sunt soluţionări. O să vedeţi mai târziu probleme cu un caracter mai precis, insolubil sub raportul logic. Deocamdată să vedem ce însemnează real.

Una din soluţiile cari s-au dat a fost că real este ceea ce exercită o activitate. În momentul [în care] există o activitate, presupunem că această activitate trebuie să aibă un suport, trebuie să aibă un punct de aplicare, un substrat. Ei bine, substratul oricărei activităţi este o realitate. Deci, s-a spus în filosofie că realitatea se poate defini prin activitate complementară. Aceasta presupune, foarte pe scurt, că tot ceea ce există are o activitate şi că nu poate să existe activitate fără un suport existent al acestei activităţi.

Evident că, în termeni generali, cam aşa este. Ştiţi, de pildă, că, atunci când Le Verrier a descoperit existenţa ultimei planete, care nu era cunoscută pe atunci în sistemul solar, acea planetă nu era perceptibilă, nu o văzuse nimeni. Existenţa planetei Neptun a fost indusă oarecum din anumite perturbaţiuni cari aveau loc în mersul, în mişcările celorlalte planete. S-a presupus atunci că, îndată ce există o acţiune, adică perturbaţiunea în mişcările de revoluţie ale celorlalte planete, această acţiune trebuie să aibă un suport şi, în adevăr, s-a dedus precis, pe cale matematică, că trebuie să existe suportul acesta. S-a afirmat că există suportul acesta, s-a calculat în ce împrejurări ar putea să fie vizibil pentru noi acest suport, aşa încât, la un moment-dat, după calcul precis, s-a arătat în instrumentul astronomic corespunzător imaginea noii planete, care era bănuită. Vedeţi, de la o acţiune, de la o activitate oarecare, de la un efect oarecare, s-a ajuns la existenţa reală a unui corp.