II. Ştiinţe empirice şi ştiinţe neempirice

27 noiembrie 1925

1. Metodele teoriei cunoştinţei
2. Procesul de cunoaştere în gnoseologie şi în ştiinţe
3. Teoria cunoştinţei - o ştiinţă empirică
4. Ştiinţele neempirice. Matematica

1. Vom vedea în prelegerea de astăzi cari sunt metodele acestei noi discipline filosofice de care ne ocupăm şi cari sunt izvoarele de unde această disciplină îşi culege faptele.

Problema metodelor teoriei cunoştinţei este o problemă clarificată în literatura filosofică. Ea este clarificată în înţelesul că teoria cunoştinţei nu este o cercetare empirică, ci o cercetare normativă; adică, rezultatele studiului nostru asupra cunoaşterii din punctul de vedere gnoseologic nu afirmă, de fapt, nu încercuiesc fapte, nu definesc realităţi, ci stabilesc norme, etaloane, măsuri pentru o cunoştinţă valabilă.

Vă spusei că problema este clarificată, pentru ca să obiectez numaidecât că această clarificare nu este în cadrul vederilor pe care l-am schiţat eu rândul trecut; adică, această clarificare poate să fie bună pentru altă lume, ea nu rezistă unui examen cât de sumar. Ca o gnoseologie să fie o ştiinţă sau o disciplină a normelor ar însemna ca ea să ne dea nouă, să ne indice căi de conducere, ar însemna ca ea să ne spună dacă cunoştinţa pe care o întrebuinţăm noi este o cunoştinţă valabilă sau nu şi să ne spună cam cum trebuie să lucrăm, pentru ca această cunoştinţă a noastră să fie valabilă.

De fapt, pentru ca să existe în adevăr o ştiinţă normativă în acest înţeles, adică o ştiinţă a reţetelor ştiinţei, trebuie să presupunem că există o altă cercetare a faptelor înseşi, care să fie suportul acestei reţete de întrebuinţare a cunoştinţei; şi atunci, unde sunt ştiinţele celelalte, care dublează oarecum caracterul acesta normativ al teoriei cunoştinţei?

2. Unii cred că stabilirea faptelor care constituie cunoştinţa, procesul de cunoaştere se face în anumite ştiinţe, pe cari alţii le consideră numai anexe, adică se face în psihologie, în biologie, în sociologie. Astfel însă, cum am fundat noi rândul trecut, existenţa teoriei cunoaşterii, existenţa gnoseologică indică, anume, că nu este atingere între psihologie şi gnoseologie sau între logică şi gnoseologie, ci că psihologia, logica, gnoseologia sunt tocmai [puncte] de vedere deosebite asupra aceleiaşi realităţi. Aceasta însemnează problematică specială şi mai însemnează, pe de altă parte, independenţă în cercetări. Dacă, în adevăr, psihologia sau logica, sau sociologia ar fi ştiinţa pe care s-ar grefa teoria cunoaşterii numai ca dublare normativă, atunci nici n-ar mai fi, propriu-zis, deosebire între psihologie şi teoria cunoştinţei; ar fi numai o deosebire de suporturi, n-ar fi o deosebire de puncte de vedere. Problematica n-ar sta alături oarecum spaţial, ci ar sta alături şi, ceva mai mult, într-o legătură de cauzalitate una asupra alteia; adică, considerată în înălţime, nu în lăţime, pe câtă vreme, pentru noi, nu există legătură de cauzalitate între faptul psihologic şi cel gnoseologic, ci există pur şi simplu esenţă deosebită a faptului psihologic şi a faptului gnoseologic sau lumina deosebită pe care o aruncă asupra aceluiaşi fapt de cunoaştere.

Lumea spune că este evident că, atunci când noi cercetăm cunoaşterea, trebuie să ne dăm seama de procesul de cunoaştere, de felul cum cunoştinţa ia naştere în noi, de cazul concret al realizării cunoaşterii. Eu nu spun că cine cunoaşte şi acest caz al realizării cunoaşterii o să fie pus în inferioritate în materie de teoria cunoştinţei; spun însă că, dacă aceasta poate să ajute întrucâtva, [mai întâi], nu este necesar şi al doilea, nu este însăşi gnoseologia. Procesul de cunoaştere - noi am lămurit-o şi rândul trecut - este altceva decât aspectul gneoseologic al cunoaşterii, pentru că procesul psihologic de cunoaştere urmăreşte realizarea cunoştinţei într-un caz concret, pe câtă vreme punctul de vedere gnoseologic în stabilirea cunoaşterii urmăreşte altceva, stabileşte legătura dintre cunoştinţa însăşi, considerată in abstracto oarecum, [şi] intenţiunea acestei cunoştinţe.

Vasăzică, nu se poate spune că psihologia ar fi substrat al teoriei cunoştinţei, că psihologia ar fi aşa-numita ştiinţă empirică, iar teoria cunoştinţei ar fi ştiinţa normativă.

Tot aşa trebuie să se înlăture şi legăturile cari se caută între biologie şi sociologie. Când cineva îmi spune că este evident că cunoştinţa este un instrument pe care şi-l creează viaţa, acest adevăr se poate să fie exact; dar aceasta nu însemnează că noi cunoaştem ce este cunoaşterea în ea însăşi. Noi ştim numai cum se naşte cunoştinţa în cadrul larg al vieţii, adică noi, în psihologie, urmărim cum se naşte cunoaşterea nu a vieţii spirituale, ci a vieţii biologice. Aceasta pot să ne-o pună la îndemână cercetările biologiei, dar aceasta nu este teoria cunoştinţei.