I. Introducere în problematica teoriei cunoştinţei

[noiembrie 1925]

1. Originile teoriei cunoştinţei
2. Fundamentarea necesităţii acestui curs
3. Cunoştinţa. Aspectul psihologic şi cel logic
4. Teoria cunoştinţei - Gnoseologie - Epistemologie
5. Problema adevărului
6. Metoda de cercetare a acestui curs: cea empirică

1. Am anunţat un curs de Teoria cunoştinţei, şi anume, de introducere în problematica generală a acestei discipline filosofice, determinat, între alte consideraţiuni, şi de aceea că la Universitatea noastră din Bucureşti un asemenea curs nu s-a făcut până acum.

În afară de prelegerile profesorului meu, Rădulescu-Motru, făcute pentru prima oară cam prin 1912 - prelegeri cari aveau mai mult un caracter metafizic, adică de vedere de ansamblu asupra realităţii, în afară de prelegerile cu un caracter ceva mai special ale colegului meu, d-l Florian, făcute acum doi ani, şi în afară de prelegerile mele, purtând asupra unor probleme cu totul speciale, asupra uniformităţii legilor naturii, făcute acum trei ani, nu s-a făcut, ce puţin după câte ştiu eu, nici un curs propriu-zis de teoria cunoştinţei la această Universitate.

Nu ştiu dacă, din punct de vedere filosofic, aceste prelegeri ar fi de primă necesitate; cu alte cuvinte, nu ştiu dacă împărţirea aceasta pe felii a domeniului de speculaţiune filosofică este tocmai ceva recomandabil introducerii d-voastră în spiritul de filosofare.

Filosofia şi filosofarea ar trebui să fie unul şi acelaşi lucru. Şi, cu toate acestea, au ajuns să fie două lucruri distincte unul de altul, filosofarea rămânând pentru toată lumea un fel de atitudine spirituală în încercarea omului de împăcare cu sine însuşi, iar filosofia devenind un obiect de studiu. Cu alte cuvinte, acest nobil meşteşug al filosofiei, care a fost odinioară o preocupare personală a spiritului, s-a transformat adeseori într-un fel de meserie. Se învaţă astăzi filosofia cum se învaţă orice meşteşug; se învaţă filosofia într-o presupoziţie nedovedită încă, în presupoziţia că există un domeniu precis al filosofiei, cu o problematică precisă şi cu soluţiuni precise la această problematică.

Nu este părerea mea, întrucât mă îndeletnicesc cu meşteşugul filosofării. Dar trebuie să fie şi părerea mea, întrucât stau pe scaunul acesta - adică trebuie să contribui şi eu la lămurirea didactică a problemelor dezbătute în filosofie, al căror instrument de luptă este domeniul filosofării.

Teoria cunoştinţei este o disciplină ceva mai nouă. Ea a apărut mai întâi, conştientă şi de numele ei şi de importanţa ei, cam prin veacul al XIX-lea şi ameninţa la un moment-dat să devină filosofia însăşi; adică în momentul de criză a gândirii filosofice, care a fost perioada de după 1850. Instaurarea filosofiei sau, mai bine zis, restaurarea metafizicei în demnitatea ei naturală s-a făcut cu ajutorul acestei teorii a cunoştinţei sau a cunoaşterii. Au fost filosofi şi cercetători în ale filosofiei în Germania cari au identificat chiar, la un moment-dat, această teorie a cunoştinţei cu filosofia însăşi. Trebuie însă să o spunem de la început: nu există teorie a cunoştinţei ca disciplină filosofică, ca apariţiune de sine stătătoare în domeniul filosofiei, ci există probleme de teoria cunoştinţei cari, alături cu alte probleme, de altă natură, întregesc filosofia în cadrul ei natural şi în funcţiunea ei primitivă de creare a unei viziuni personale asupra universului. Istoriceşte, aş putea spune chiar că, dacă teoria cunoştinţei nu s-a constituit ca ştiinţă până în veacul al XIX-lea, este tocmai din cauză că, până în veacul al XIX-lea, nu a fost niciodată o perioadă spirituală aşa de săracă încât să se mărginească interesul pentru filosofie la desfacerea problemelor şi la delimitarea diferitelor ramuri de activitate spirituală în filosofie. Teoria cunoştinţei a fost o preocupare constantă a spiritului omenesc - şi o să vedem îndată din ce motive a început să fie.

Dar această preocupare constantă nu a fost de sine stătătoare, ci s-a împletit întotdeauna cu preocupări din domenii anexe, cari, deşi logiceşte ar putea să fie distincte de teoria cunoştinţei, totuşi, din punctul de vedere al necesităţilor spirituale ale omenirii, nu sunt deosebite, ci se întregesc.

Această afirmaţiune are ceva din ceea ce ar fi un fenomen fizic şi un fenomen chimic. Este evident că putem face o cercetare fizică a realităţii şi una chimică a aceleiaşi realităţi; dar nu este mai puţin adevărat că realitatea, în ea însăşi, nu este nici fizică, nici chimică, ci este pur şi simplu realitate; că poate să ne ofere perspective diferite asupra ei, dar că, în definitiv, ea rămâne una şi aceeaşi.