Poezii populare române

adunate de d. Vasile Alecsandri

Poezii populare ale românilor adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri, tipărită cu spesele azilului Elena Doamna, 1 vol. în 8, VIII şi 416 pag., Bucureşti, Tipografia Lucrătorilor Asociaţi, 1866

Jurnalele române nu şi-au îndeplinit încă datoria lor faţă cu colecţia de poezii populare publicată de d. Alecsandri. Mai toate foile noastre periodice însemnează în rubrica intereselor, de care promit să se ocupe, şi cuvântul de literatură, însă mai toate sunt de o negligenţă remarcabilă pentru această parte a vieţei noastre publice. Noi cei dintâi admitem că pentru multe din producţiunile literare ale românilor, tăcerea absolută este încă sentinţa cea mai blândă ce o merită, dar cu atât mai mult când este vorba de o publicaţiune ca aceea a d-lui Alecsandri, tăcerea ne pare o lipsă de conştiinţă.

Convorbirile literare, îndată la apariţiunea cărţii în cestiune, şi-au împlinit datoria de a o anunţa în câteva rânduri călduroase publicului cititor. Însă acel anunţ al momentului nu este îndestul pentru cerinţele criticei literare, şi noi ne folosim cu plăcere de ocazia ce ni se oferă pentru a reveni încă o dată la lucrarea d-nului Alecsandri. Căci, pe lângă rangul necontestabil ce această colecţiune de poezii ne pare că ocupă înaintea tutulor publicaţiunilor din ultimul deceniu al literaturei noastre, cartea d-lui Alecsandri este şi va rămâne pentru tot timpul o comoară de adevărată poezie şi totdeodată de limbă sănătoasă, de notiţe caracteristice asupra datinelor sociale, asupra istoriei naţionale şi, cu un cuvânt, asupra vieţei poporului român.

D. Alecsandri împarte poeziile, culese şi întocmite de d-sa din gura poporului, în balade (cântece bătrâneşti), doine şi hore. În ele găsim poezia aproape a întregului popor: Moldova şi Ţara Muntenească, Transilvania şi Basarabia sunt deopotrivă reprezentate. Mai la fiecare poezie, la fiecare aluziune socială din ea, la fiecare cuvânt mai greu, d. Alecsandri a făcut note explicative, care, în cea mai mare parte a lor, adaugă la meritul cărţii şi cuprind observaţiuni pline de interes.

În articolul de faţă am dori să ne dăm în câteva cuvinte samă de impresiunea binefăcătoare de care ne pătrunde cetirea acestor poezii.

Ceea ce le distinge întâi în modul cel mai favorabil de celelalte poezii ale literaturii noastre este naivitatea lor, lipsa de orce artificiu, de orce dispoziţie forţată, simţimântul natural ce le-a inspirat. Sunt două moduri de a privi lumea care ne încunjură: cu reflecţia rece, speculativă sau speculătoare, şi cu inima plină de simţiri. Din cel dintâi mod ies pentru literatură cărţile de ştiinţă, din cel de al doilea - lucrările de artă. Ceea ce constituie defectul operelor de artă celor rele este confundarea acestor sfere, este lipsa de inspirare sentimentală şi producerea sub impresia reflecţiei. Cei mai mulţi poeţi ai noştri cântă fără cauză firească, simulează inspirări ce nu-i agită, descriu sentimente ce nu-i insuflă, şi nu este o excepţie junele de 17 ani care în anul trecut trimisese spre publicare un caiet de poezii plin de "iluziuni pierdute asupra sexului frumos". În aceşti oameni nechemaţi şi nealeşi predomneşte calculul, ei iau pana în mână fără a şti încă ce să cânte, se hotărăsc mai întâi să facă "o poezie" şi apoi îşi răsfoiesc mintea pentru a găsi o materie convenabilă, şi astfel lucrarea lor face o impresie tot aşa de rece ca şi reflecţia din care a izvorât.

Nimic din toate aceste în poezia populară! Şi ce ambiţie calculătoare ar putea îndemna pe simplul sătean ca să-şi întrupeze simţirea în forma poetică! Ceea ce abundanţa tristeţei sau bucuriei i-a scos din adâncul inimei sale nu este niciodată al lui; în toate inimele îşi află un răsunet şi la toate le devine o proprietate: fapta lui devine fapta lor, el însuş piere necunoscut. Cea mai adâncă simţire numai îl sileşte astfel a se arunca afară din sine, şi de aceea din poezia lui îţi vorbeşte însăş durerea şi însăş bucuria, dar nu un individ care sufere, un individ care se bucură. Însă tocmai aceasta este semnul adevăratei poezii, şi ne putem explica cum asupra Iliadei, atribuite lui Homer, s-a născut controversa dacă în adevăr este compusă de un poet Homer, sau este numai un şir de balade populare de autori necunoscuţi, într-atât poetul celei mai frumoase epopee s-a consumat şi s-a pierdut fără vreo urmă a individualităţii sale în lucrarea ce a produs-o.

Pentru a însufleţi această explicare teoretică cu exemple, vom cita din cartea d-lui Alecsandri câteva poezii luate după prima răsfoire, care toată poartă acel semn de adâncă inspirare adevărată:

Drum la deal şi drum la vale
Îmi fac veacul tot pe cale,
N-am în lume sărbătoare,
Nici n-am partea mea la soare.
Ostenit mereu de ducă,
Noaptea-n codri mă apucă,
Copacilor sunt nălucă.
(Doină din Valahia, pag. 277)

Sub tufe de clocotel
Zace-un tânăr voinicel
Cu mândruţa lângă el.
- Scoală, scoală, măi bărbate,
Nu mai tot zace pe spate,
Că mi-am urât zilele
Mutând căpătâiele
Când la cap, când la picioare,
Când la umbră, când la soare.
- Oh! dragă muierea mea,
Nu pot, nu pot, chiar de-aş vrea.
Boala mea nici că s-a duce
Pân'ce tu nu mi-i aduce
Mură-albastră şi amară,
Sloi de gheaţă-n miez de vară.

- Oh! drăguţ bărbatul meu,
Ajuta-ţi-ar Dumnezeu!
Eu toţi munţii am călcat,
Mură-albastră n-am aflat,
Sloi de gheaţă n-am găsit,
Că pământu-i încălzit.
- Muieruşcă din Braşeu!
Mură-albastră-i ochiul tău,
Care mă ucide rău.
Sloi de gheaţă netopită
E chiar inima-ţi răcită
Şi de mine deslipită!
(pag. 53)

BUSUIOCUL