Poeţi şi critici

Sunt de-abia 14 ani (acum sunt 36), de când prin câteva articole sub numele Direcţia nouă în poezie şi proză ne-am încercat să arătăm ce trebuie să se ceară de la o mişcare sănătoasă a literaturei române.

Acele articole erau purtate de oarecare speranţă, dar de mai puţină încredere. În poezie, Pastelurile lui Alecsandri erau un semn de renaştere, asupra lui Eminescu - "poet în puterea cuvântului" - se atrăgea luarea-aminte a publicului, Şerbănescu, Petrino, Matilda Cugler, Bodnărescu erau apreţiaţi. În proză - cu împotrivire energică în contra pedantismului Ciparo-Barnuţio-Pumnian - se cerea limba firească a poporului român, iubire de adevăr şi cunoştinţă de cauză; din proza curat literară se relevau Alecsandri, Iacob Negruzzi, Gane; din proza ştiinţifică, între altele, primele încercări ale d-lor P. P. Carp, Lambrior, Th. Rosetti, Xenopol, chiar şi ale d-lor Burla şi Panu.

Dacă privim astăzi la literatura din ultimii ani, timida speranţă de atunci se poate schimba într-o încredere sigură pentru direcţia sănătoasă a lucrărilor intelectuale în România. Nu doară că toţi cei salutaţi la 1872 au împlinit ceea ce se aştepta de la ei; dar unii au întrecut aşteptările şi relativ mulţi alţii şi-au adaos puterile pentru a da acelei mişcări un avânt - dacă nu destul de general, dar cel puţin destul de puternic pentru a ne face să simţim un adevărat progres în anul prezent, comparat cu anul 1872.

Alecsandri ne-a înavuţit poezia cu Ostaşii noştri şi cu drame, îndeosebi cu Fântâna Blanduziei; Eminescu a adus lirica română la o culme de perfecţiune; lor li s-au adaos poeţii Naum şi Vlahuţă, comediile d-lor Caragiale şi I. Cerchez, novelele d-lor Slavici, Creangă, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Gane, Duiliu Zamfirescu, traducerile din Horaţiu de d. Ollănescu, lucrările ştiinţifice ale d-lor Hasdeu şi N. Densuşanu, Lambrior, Tocilescu, Brândză, culegerile de poezii şi poveşti populare ale d-lor Jarnik-Bârseanu, Ispirescu, G. Dem. Teodorescu, T. Burada, M. Pompiliu, cercetările critice ale d-lor Onciul şi Bogdan; iar Convorbirile literare sub redacţia d-lui Iacob Negruzzi încep al 20-lea an al activităţii lor - o întreagă mişcare, ce dă ultimului deceniu un aspect cu totul deosebit şi îmbucurător.

În proporţia creşterii acestei mişcări, scade trebuinţa unei critice generale. Din momentul în care se face mai bine, acest fapt însuşi este sprijinul cel mai puternic al direcţiei adevărate. Poeziile lui Eminescu, Pastelurile şi Ostaşii lui Alecsandri vor curăţi de la sine atmosfera estetică viţiată de Macedonski, Aricescu, Aron Densuşanu etc., etc. Cuvintele din bătrâni ale d-lui Hasdeu sunt de la sine lovitura de moarte a dicţionarului Laurian-Massim şi a rătăcirilor "filologice" de la Târnave. Şi aşa mai departe.

Nu e vorbă, apreţierile critice izolate nu vor lipsi şi nu vor trebui să lipsească niciodată dintr-o mişcare intelectuală, şi noi înşine am citat mai sus articolele d-lor Onciul şi Bogdan ca un semn binevenit al timpului de îndreptare. Dar aceste sunt lucrări de amănunte. Sinteza generală în atac, izbirea unui întreg curent periculos o credem acum ştearsă de la ordinea zilei pentru părţile esenţiale în literatura proprie şi în ştiinţa teoretică. Rămâne încă la ordinea zilei în politică, dar de aceasta nu ne ocupăm aici.

Misiunea criticei - misiunea de altminteri totdeauna modestă, dar nu fără importanţă în modestia ei - ne pare a fi în momentul de faţă mai mult de a lărgi cercul activităţilor individuale, de a deştepta tinerimea încă prea amorţită de pâcla trecutului şi de a îmbărbăta spiritele spre lucrarea roditoare.

Este cu mult prea îngustă albia curentului celui nou; în dreapta şi în stânga trebuiesc desfundate alte şiroaie, care să întărească mişcarea principală, mişcarea însăş trebuie să pătrundă mult mai afund. Fără îndoială, rectificările, mai ales în materie de ştiinţă, nu vor putea lipsi uneori din o apreţiare a operelor celor mai bune; fără îndoială, în mijlocul unei activităţi critice pentru răspândirea lucrărilor sănătoase se va simţi pe ici, pe colea şi necesitatea unei loviri directe în contra nulităţilor, care se amestecă fără nici o chemare în ale literaturei: un energic "în lături!" va trebui dar din când în când să fie rostit în orice mişcare intelectuală.

Însă de aci nu rezultă că ar fi bine să se piardă acum timpul cu o tendinţă critică în contra acelora care au meritul de a reprezenta astăzi însăşi mişcarea cea bună în o parte esenţială a ei.

Din acest punct de vedere nu este poate de prisos să facem câteva observări în contra încercării unor autori de a accentua mai ales părţile slabe din întinsa lucrare a d-lui Alecsandri şi de a-şi ascuţi spiritul lor critic înaintea prea micului nostru public cetitor pe socoteala acestui reprezentant de frunte al tinerei noastre literaturi. Aşa am cetit într-o Cronică teatrală, publicată în Epoca din 11 ianuarie 1886 de d. Barbu Ştefănescu (Delavrancea), o critică aspră în contra lui Despot-vodă şi în genere în contra dramelor d-lui Alecsandri. Aşa am auzit că într-o conferinţă ţinută la Ateneu la 27 februarie 1886, d. Vlahuţă a înălţat poeziile lui Eminescu între altele şi prin coborârea unei poezii a lui Alecsandri.

Dacă dd. Delavrancea şi Vlahuţă ar fi oameni de a treia mână, nu am pierde nici un cuvânt asupra criticei lor; dar fiindcă sunt dintre scriitorii cu talent ai junei generaţii, credem că lucrul merită o discuţie publică, merită şi în ceea ce priveşte poziţia lor literară, merită şi în ceea ce priveşte poziţia literară a lui Alecsandri.

Se înţelege de la sine că nu noi vom tăgădui orcărui om de bună-credinţă şi de bună-ştiinţă dreptul de a spune ceea ce crede adevărat şi ceea ce ştie greşit într-o activitate publică.