warning: Creating default object from empty value in /home/iovannet/public_html/biblior/modules/taxonomy/taxonomy.pages.inc on line 33.

proză

de Mateiu Caragiale

„Sphinx (iconol.) monstre fabuleux auquel les anciens donnaient ordinairement un visage de femme...” – Dictionnaire de la fable


De când am apucat a ne prelungi şederile afară din Bucureşti, el la Valea Rugului, eu la Sionu, el la crama unde a fost ucisă Siţa Gârbu, eu la armanul unde a fost răpus Nicolache Schina, adică de vreo doi ani, nu mi se mai întâmplase până săptămâna trecută să-l întâlnesc pe Teodor***, veche cunoştinţă moştenită, conu Rache cum i se zicea îndeobşte.

„Sur les misères physiologiques le secret ne sera pas toujours gardé.” Alfred Dumaine

 

– A început să-mi placă să povestesc, murmură ca pentru dânsul numai. Semn de bătrâneţe.

Ar fi fost, la vârsta lui, mergea pe şaptezeci şi şapte de ani, al doilea după albeaţa strălucitoare a părului tuns scurt şi a lungilor mustăţi. Încolo, voinic şi verde. Iar vioiciunea limpede a privirii îi întinerea şi mai mult faţa de om sănătos şi trăit bine, trandafirie şi netedă, precum îi fusese întreaga viaţă.

„Je n’ai jamais voulu écrire rien d’imaginaire.” –  Restif de la Bretonne

 

– Într-o zi, la amiazi, mă pregăteam tocmai să plec de la slujbă, când mi se aduse un răvăşel de la ghenerăleasa P. Mă poftea foarte stăruitor să viu numaidecât şi neapărat la dânsa. Mi-am zis că de data asta n-a voit să se mai întoarcă Ivan.

...Un pitic şi doi giganţi!... Cam aşa înfăţişare, cel puţin, trebuie să fi avut eu între Sgribincea de-o parte şi Huţan de cealaltă, deoarece, cu tot prisosul de înălţime ce s-ar fi cuvenit să-mi dea spatele Pisicuţei, capetele noastre, a tustrei, nu se ridicau totuşi în văzduh mai sus unele decât altele; ba mi se pare chiar că fundul pălăriei mele, cu toate silinţele ce-şi dădea, nu izbutea nici întrun chip să se înalţe dincolo de curmătura căciulilor vreunuia din ei...

De astă dată, mă hotărâi să plec călare şi, fiindcă era asupra iarmarocului de la Duminica Mare, rugai pe prietenul meu Tasache Crăcăuanu, cel mai vestit hipolog sau, mai bine zis, geambaş de pe vremuri, să-mi închipuie un cal potrivit pungii mele şi ţintei ce urmăream. Astfel, spre seara mai sus-pomenitei sfinte duminici, numai ce-l văd pe Tasache al meu intrând în ogradă şi ducând de dârlogi un soi de dihanie, pe care cu un prisos de bunăvoinţă ai fi putut-o lua drept cal.

... A doua zi, dimineaţă, când porţile ce străjuiau intrarea din câmp în ograda Floricăi se închiseră, scrâşnind în urma mea cu neunse şi hrentuite încheieturi de fier ruginit, mi se păru că ceva ascuţit mă înţeapă în suflet, sau ceva greu şi înalt îmi cade pe spate, şi că răsuna a sec din lumea aceasta tocmai în lumea cealaltă!...

...Şi, o bucată de vreme, botul ascuţit al babei, cu musteţile lui sure şi lungi, şi guşa noduroasă a Aniţei, cu fanfara ei cu tot, stăpâniră îngrozita mea închipuire; cum însă eram silit de răcoarea şi umezeala dimineţii, îmi aruncasem peste umeri mantaua mea imensă, de sub ale cărei poale lungi şi răsfirate împrejur, cel mult dacă se mai iveau spre afară urechile mici, drepte şi ascuţite şi botul negru şi fin al Pisicuţei... Pătrunsă şi stăpânită parcă şi ea de solemna măreţie a împrejurimilor, călca cuminte oarecum şi măsurat, şi mergea cu pas mărunt, domol şi meditativ.

— Domnule, îmi zisese părintele Ghermănuţă la plecare, nu era rău să mai fi zăbovit d-voastră câteva zile la noi, că-i tocmai la primenitul luminii şi vremea poate să se schimbe; şi de v-a apuca ploaia-n pădure, apoi are să vă fie greu de tot; şi, mai ales, cum nu cunoaşteţi d-voastră drumul, se poate întâmpla să rătăciţi, că potecile se taie şi se-ncrucişează între ele, de nu le mai dai de capăt.

Emite conţinut