Calistrat Hogaş

...Un pitic şi doi giganţi!... Cam aşa înfăţişare, cel puţin, trebuie să fi avut eu între Sgribincea de-o parte şi Huţan de cealaltă, deoarece, cu tot prisosul de înălţime ce s-ar fi cuvenit să-mi dea spatele Pisicuţei, capetele noastre, a tustrei, nu se ridicau totuşi în văzduh mai sus unele decât altele; ba mi se pare chiar că fundul pălăriei mele, cu toate silinţele ce-şi dădea, nu izbutea nici întrun chip să se înalţe dincolo de curmătura căciulilor vreunuia din ei...

De astă dată, mă hotărâi să plec călare şi, fiindcă era asupra iarmarocului de la Duminica Mare, rugai pe prietenul meu Tasache Crăcăuanu, cel mai vestit hipolog sau, mai bine zis, geambaş de pe vremuri, să-mi închipuie un cal potrivit pungii mele şi ţintei ce urmăream. Astfel, spre seara mai sus-pomenitei sfinte duminici, numai ce-l văd pe Tasache al meu intrând în ogradă şi ducând de dârlogi un soi de dihanie, pe care cu un prisos de bunăvoinţă ai fi putut-o lua drept cal.

... A doua zi, dimineaţă, când porţile ce străjuiau intrarea din câmp în ograda Floricăi se închiseră, scrâşnind în urma mea cu neunse şi hrentuite încheieturi de fier ruginit, mi se păru că ceva ascuţit mă înţeapă în suflet, sau ceva greu şi înalt îmi cade pe spate, şi că răsuna a sec din lumea aceasta tocmai în lumea cealaltă!...

...Şi, o bucată de vreme, botul ascuţit al babei, cu musteţile lui sure şi lungi, şi guşa noduroasă a Aniţei, cu fanfara ei cu tot, stăpâniră îngrozita mea închipuire; cum însă eram silit de răcoarea şi umezeala dimineţii, îmi aruncasem peste umeri mantaua mea imensă, de sub ale cărei poale lungi şi răsfirate împrejur, cel mult dacă se mai iveau spre afară urechile mici, drepte şi ascuţite şi botul negru şi fin al Pisicuţei... Pătrunsă şi stăpânită parcă şi ea de solemna măreţie a împrejurimilor, călca cuminte oarecum şi măsurat, şi mergea cu pas mărunt, domol şi meditativ.

— Domnule, îmi zisese părintele Ghermănuţă la plecare, nu era rău să mai fi zăbovit d-voastră câteva zile la noi, că-i tocmai la primenitul luminii şi vremea poate să se schimbe; şi de v-a apuca ploaia-n pădure, apoi are să vă fie greu de tot; şi, mai ales, cum nu cunoaşteţi d-voastră drumul, se poate întâmpla să rătăciţi, că potecile se taie şi se-ncrucişează între ele, de nu le mai dai de capăt.

După un ceas de drum, ajunseserăm la gura Dârmocsului, un pârâu care-şi face drum prin cotiturile de miazăzi ale munţilor şi se varsă, pe dreapta, în Neagra Broştenilor; iar în unghiul pe care-l formează Dârmocsul cu Neagra se află aşezată crâşma. O singură grindă înalt suspendată, rămăşiţă a vreunui pod desfiinţat de vechime, unea cele două maluri ale Negrei, ca un fel de punte aeriană.

Pe înnoptate, ajunserăm în Păltiniş. Casele, rar semănate pe amândouă laturile drumului, începuseră a dormita în mijlocul ogrăzilor largi, împrejmuite cu garduri de răzlogi în zigzag; iar pe lângă focurile aprinse mai deoparte, şi ale căror flăcări roşietice jucau capricios în întunericul împrejmuitor, stăteau cei de casă, pregătind cina de seară.

Orice călătorie, afară de cea pe jos, e după mine o călătorie pe picioare străine; a avea la îndemână cupeaua unui tren, roatele unei trăsuri sau picioarele unui cal înseamnă a merge şezând şi a vedea numai ceea ce ţi se dă, nu însă şi tot ce ai voi. Iată pentru ce eu şi tânărul meu tovarăş de călătorie ne hotărârăm a merge pe jos peste munţi şi în răgaz, de la Piatra pân' la Dorna, lăsând la o parte drumul mare.

Emite conţinut