Romanul d-lui Minulescu

Pe Ahil îl îmbrăcase maică-sa în haine femeieşti şi-l ţinea ascuns printre fete ca să-l scape de mobilizare. În vremea aceea de vitejie cronică şi generală s-a găsit, dar, cel puţin o mamă care să puie mai presus viaţa decât gloria militară a fiului său. Băiatul însă avea vocaţie. Când Odiseu, îmbrăcat ca negustor, i-a arătat de o parte arme, de alta podoabe femeieşti, Ahil s-a repezit drept la suliţă. În el, vitejia era geniu. Şi aşa Omer a avut pe cine să cânte şi să încredinţeze dascălilor şi şcolarilor, spre milenară admiraţie gramatico-morală. Dar acest erou-model a spus, după moarte, foarte amărât, că mai bine să fii rândaş între vii, decât om ilustru pe lumea cealaltă.

Poetul Minulescu cântă pe acei care nu s-au apropiat de spatele frontului nici măcar pân' la Coţofeneşti. În textul simfoniei sale tricolore cuvântul "laşitate" răsună ca motiv fundamental, cu o consecvenţă superwagneriană. Dacă şi-ar fi adus aminte de vechea prudenţă a zânei Thetis şi de scepticismul postum al fiului ei, ar fi privit mai indulgent poate laşitatea modernă. Mie, cel puţin, acum îndată după lectură, zâmbetul în care-i ţinut întreg romanul îmi pare, pe alocuri, pătruns de oarecare asprime... Şi alt cusur nu găsesc în această carte splendidă şi diavolească.

Dar nu-i adevărat: acele tonuri surde de asprime satirică sunt desigur scrise dinadins, acolo unde trebuie, pentru ca să fie imediat dizolvate în armonia voioasă care domină tabloul întreg - sunt condimentele acestei armonii.

Materialul acestui poem umoristic este universal uman - este omenirea dindărătul fronturilor de război, prezentată, se înţelege, cu nuanţe şi accente naţionale. Cu privire ageră şi sigură, Minulescu a pătruns esenţa păcatelor noastre: nevinovăţia română în materie de morală. Cer iertare că am uitat numele cugetătorului patriot care a spus că românii sunt incapabili să facă rău; numai străinii izbutesc să-i arunce în ispită. Romanul lui Minulescu este ilustrarea poetică a acestui aforism: singurul ticălos propriu-zis în toată cartea este un armean, singurul care face moarte de om (pe vreme de război, mă rog!), un rus, încolo: blândeţea, toleranţa, dragostea se arată să fie bogăţia noastră naţională cea mai necontestabilă.

Cu simţul sigur al perfectului artist, poetul şi-a potrivit punctul de vizare cu acest caracter fundamental al materialului său: umor continuu, cu neistovită vervă, colorat de scânteierea comparaţiilor care amuză irezistibil atenţia şi surprind fantazia cu perspective şi ecouri comic poetice de o curioasă splendoare. În acest comic poetic, construit cu ageră reflecţie din o rară bogăţie de impresii şi susţinut cu măiastră îndemânare, stă, mi se pare, sensul estetic al lucrării. Viu şi repede, ca şi sclipirea imaginilor scurte şi totuşi saturate de formă şi culoare, aleargă povestirea şi ne fură cu ea fără să prindem de veste. E graba însăşi, e nesiguranţa, alarma şi anxietatea vremii, tempo prestissimo al războiului. De mişcarea aceasta s-a pătruns artistul şi a transpus-o în melodie umoristică.

În vis. Concert la Ateneu. Bătaia întâia a simfoniei a V-a (număr hotărât inevitabil în programele concertelor noastre serioase; în Germania a trecut, în sfârşit, cu drept cuvânt, şi la pianele cinematografelor). Fantazia celui care doarme, liberă de frânele treziei, transformă în banală reminiscenţă muzicală bătaia în uşă a gazdei alarmate de zgomotele neobişnuite din stradă. Poliţia strânge şi rupe tricolorele arborate de negustori în urma unei veşti de victorie a noastră care s-a dovedit neautentică. Pe urmă, un atac de aeroplane nemţeşti anulează scurt scena tumultuoasă şi penibilă. Aşa începe povestirea cu o combinare abilă de elemente pe care vremea războiului ni le-a întipărit ca banalităţi urâte şi depline. La acest nivel de banalitate perfectă şi locală este menţinut materialul întreg al acestei minunate cronici pitoreşti. Şeful de cabinet, metresa lui, ziaristul transilvănean care slujeşte imparţial birourile nemţeşti şi ohrana rusească [...], armeanul cafegiu, tren de evacuare, Iaşul uluit sub năvala ruşilor şi a bucureştenilor, istoria fabuloasă a spitalului de la Coţofeneşti - toţi şi toate sunt desăvârşit locale, tipice pân' la schemă, marfă omenească curentă, plină de înţeles prin însăşi mediocritatea ei. Valorile aceste reci şi cenuşii dau fondul de exactitate realistă pe care se desfăşoară povestirea atât de vesel şi risipitor colorată. Ca un ingredient de stranie savoare în totalul acesta de persiflaj, indulgent dar stăruitor, se strecoară în preludiul şi finalul bucăţii, schiţat cu graţie fugară, chipul unei fetiţe serios sentimentale şi serios senzuale care, singură, scapă din cadrul ironic unde stau închise celelalte figuri radical frivole şi pătrunse de vulgarele vanităţi şi lăcomii.

În acord cu acest tipism aproape clasicist al figurilor stă simplicitatea dicţiunii. Nici moft sintactic, nici pompă puerilă de vocabular. E o carte literară românească de superbă puritate. Vorbire elegantă, în curgere limpede şi sonoră, de o repezime rafinată care, ea singură, dă întregului un farmec cu totul rar.

Strofele pentru zăpadă ale lui Minulescu, Prinţesa Limonada a d-lui Adrian Maniu, Vraciul d-lui Arghezi sunt pentru mine, din literatura românească nouă, lucrurile pe care le recitesc. În artă sunt creaţii care îţi plac aşa că ori ai vrea să nu vorbeşti niciodată de ele, ori ai vrea să vorbeşti prea mult - care îţi trebuie, de care îţi spui repetat că sunt anume făcute pentru tine. Acum am recitit o carte întreagă. Tablourile, împreunate cu adâncă virtuozitate în această strălucitoare cronică a vieţii sedentarilor tricolori, alcătuiesc cea întâi carte românească întreg şi pur artistică.