Publicul şi arta lui Caragiale

Ziţa, tânără şi, cum sunt îndeobşte româncele noastre, foarte vioaie, a evoluat energic. Stimulată de ambiţiile intelectuale ale lui Rică, ea a pătruns, prin Alecsandri şi Bolintineanu, până la câteva romane franceze. Copiii şi mai ales copilele lor n-au mai cunoscut decât literatură străină. Fetele chiar au suferit probabil, în delicateţea lor, pe urma "luptei pentru limba românească", dusă acum douăzeci de ani cu un neuitat brio patriotic, şi s-au închis desigur cu atât mai îndărătnic în admiraţia lor gingaşă, pentru Bernstein-Bataille şi Prevost-Bourget. Iar nepoţii participă adesea activ la producţia literară română, chiar când sunt fii şi fiice de oameni cu stare; sau cel puţin cunosc, urmăresc şi încurajează cum pot literatura românească produsă de vreo două decenii încoace. Totuşi, lecturile lor favorite şi inspiratoare sunt Henri de Regnier, Samain, Verhaeren, Rachilde - în scurt: catalogul de la "Mercure de France". La care se adaogă pentru cei cu gustul grav şi puternice trebuinţe de idei: Barbusse şi Romain Rolland. Acum în urmă de tot suntem, se-nţelege, expresionişti.

Astfel mi se arată publicul nostru literar de azi, considerat în elementele lui cele mai energice şi hotărâtoare. În aşa situaţie, Caragiale s-a învechit grozav, disproporţionat faţă de timpul în care a trăit şi a scris. Dar de învechirea operei sale publicul nu-i singur vinovat.

Sunt la noi clase de oameni la care se poate constata faţă de opera lui Caragiale o nedumerire destul de stângaci ascunsă. Ei ştiu că pe vremuri acest scriitor a plăcut unei elite intelectuale care se deosebea prin soliditatea culturii şi asprimea gustului său; iar în operă însăşi îi loveşte o lume brutal inferioară, faţă de care ideile comune asupra gustului şi delicateţei literare cad într-o confuzie destul de supărătoare. Aceşti oameni sunt iritaţi de următoarea intimă întrebare: mai putem noi trece drept persoane culte dacă ne place Caragiale? Grija cu care va da soluţie teoretică şi practică acestei probleme imediat interesante de cultură personală atârnă de amănuntele situaţiei sociale a omului. Cu cât va fi el mai puţin sigur că face parte din lumea subţire, cu atât mai puţin liberă va fi atitudinea lui faţă de literatura lui Caragiale. Acest autor are ca modele mulţi mitocani şi scrie comicării, mai ales. Există însă o venerabilă ierarhie, care împarte producerile intelectuale în grosolane şi delicate, în serioase şi neserioase. Această împărţire are superioare foloase: este pedagogică şi civică prin esenţă şi din intenţie. Astfel, este hotărât că stilul comic este radical inferior celui tragic şi epic. Cu comedii nu se clădesc state - zice înţelepciunea respectivă. Şi chiar un cetăţean care nu înţelege imediat că a clădit state trebuie să fie o ocupaţie constantă şi universală, rămâne totuşi credincios acestei idei simple şi de bun-simţ: că ceea ce-i comic nu-i serios, şi ce nu-i serios este frivol şi prin urmare inferior. Există dar o depreciere tradiţională şi oarecum publică a comicului, şi artiştii acestui stil au avut destul a se plânge de această descalificare. Mi-aduc aminte că La Fontaine şi Lesage au vorbit despre aceasta; şi amândoi au lucrat doar pentru o societate destul de veselă.

Pe Caragiale l-a mustrat Dobrogeanu-Gherea că "râde cu poftă şi nu se indignează" - o obiecţie care constituie, mi se pare, un monument enorm şi ciudat de moralism civic absolut. Fiindcă este doar evident că Gherea, vorbind astfel, cere de-a dreptul anularea comicului şi a râsului ca atare, ceea ce este orişicum excesiv. Dar aceasta-i prea complicat poate în legătură cu psihologia şi estetica cetăţeanului curent cetitor şi spectator. El vede bine atât: că un foileton patriotic sau civic al lui Vlahuţă îi poate servi direct un material de idei - adică de fraze imediat utilizabile, când vine vorba de cultură generală. Ceea ce dă lui Vlahuţă o superioritate sigur definită. După om, foiletonul român se completează sau chiar se înlocuieşte cu pagini alese din Jean-Christophe, roman pedagogic din care se pot imediat învăţa diverse idei şi fapte cultural trebuincioase; iar pentru spirite eminent radicale, romanul profesorului de muzică rămâne mult în urma operelor arzătoare ale lui Barbusse, în care se serveşte le dernier cri în branşa umanitară şi sublim revoluţionară.

Situaţia literară a damelor este, din aceste puncte de vedere, cu mult mai simplă: ele, chiar după sfârşitul glorios al "luptei pentru limba românească", n-au de fapt încă nici o obligaţie către literatura naţională; prin urmare, nici o încărcătură nu poate fi pentru dânsele în privinţa operei lui Caragiale, care, hotărât, este lipsită de orice material delicat, adoptabil şi adaptabil bunului-gust feminin. Un tânăr, dar cu deosebire o tânără, care caută stăruitor să dea a înţelege că a fost crescută de o guvernantă scumpă (cu deosebire atunci când în realitate n-a avut parte de asemenea educatoare subţire), are mare greutate să mărturisească că literatura lui Caragiale o amuză.

În sfârşit, partea cea mai energică a publicului cetitor şi prin obligaţie elegant de astăzi este adesea prea legată de generaţiile din care şi-a luat Caragiale materialul său comic. Împrejurarea aceasta creează operelor lui un fel de actualitate, nedeclarată, se-nţelege, şi supărătoare; poate singura actualitate care a mai rămas acestei creaţii de artă mult prea şi nu destul de veche.