Publicul şi arta lui Caragiale

Sunt fără îndoială oameni pentru care subiectele grosolane rămân simplu şi radical nesuferite, oricum ar fi ele exploatate. Şi nu numaidecât oameni care sunt neclintit credincioşi esteticii guvernantelor - cu toate că această estetică este foarte viguroasă şi bogat răspândită; ci persoane care au curată şi naivă antipatie pentru orice-i violent şi brutal. Postulatul lui Boileau-Aristotel despre "monstrul odios", care se face plăcut prin "imitaţie" artistică, este o vorbă în vânt; generalitatea oamenilor este incapabilă de asemenea excese contemplative: şi Boileau singur dă probe strălucite de cât de puţin îi pasă în detaliu de acest înalt şi senin principiu, enunţat doar aşa în general, cum obişnuit se face cu principiile. Fiindcă Boileau era înainte de toate şi vroia să rămâie om binecrescut.

Sunt apoi destui oameni la care simţul comic este obtuz: aceştia simt greu şi imperfect ridiculul, la alţii şi mai ales la dânşii. Această obtuzitate explică, în parte măcar, persistenţa şi uniformitatea particularităţilor ridicule chiar în cercurile unde oamenii îşi controlează, de altfel, foarte migălos purtările. Această categorie de oameni este fireşte gata să claseze stilul comic printre formele estetice inferioare.

Un prieten al meu, tânăr, cu o superioară cultură literară, este profund scârbit când citeşte cum un popă beat pisează ţâri cu bustul lui Cicero, pe muchia unui biurou elegant de avocat bucureştean. Drept că spectacolul este în tot chipul revoltător pentru un intelectual delicat. Acest popă este adevăratul "monstre odieux" care prin fapta lui de grosolană şi dublă profanare - către bustul clasic şi către mobila graţioasă şi curată - trebuie să dizguste iremediabil pe orice om cu fantazia binecrescută. Iar în Caragiale se găsesc destule altele mult mai rele decât conflictul, inocent până la un punct, dintre biurou, ţâri şi capul nobilului roman.

Publicul, care acum patruzeci de ani a dat comediilor lui Caragiale succesul proaspăt şi autentic, îl formau ori oameni care, prin educaţia şi situaţia lor, aveau faţă de subiectele acestui teatru distanţa estetică; deci înţelegerea şi râsul lor erau libere de orice încurcătură personală; ori îl forma însăşi lumea acestor comedii: micul burgez, solid instalat în convingerea naivă că aluziile farsei nu-l ţintesc individual, râdea din toată inima de prostiile şi nenorocirile bufone, pe care imediat le aplica vecinului. Acest din urmă fel de public este, mi se pare, singurul care a rămas întreg credincios autorului. Cel de felul întâi s-a risipit de mult; bănuiesc că pe vremea când apăreau Momentele nu mai rămăsese din el decât admiratori sporadici, fără putere de a mai constitui un public.

*

Caragiale era un meridional leneş, înzestrat cu o inteligenţă şi o fantazie hotărât supranormale. Toţi acei cari s-au priceput să-l observe vorbesc, în această privinţă, la un fel despre dânsul: risipa fantastică de spirit şi imagini de care era capabil omul acela arăta neîndoielnic o viaţă internă de o neobişnuită intensitate. Neobosit la vorbă - singura hărnicie autentică a meridionalului - el suferea greu de criza persistentă la care supune compunerea scrisă. Scrisul este muncă, şi munca-i lucru incomod; iar Caragiale ura incomodul cu cea mai sensuală violenţă. "Să stau în cămaşă, cu picioarele goale, tolănit într-un port din miazăzi, şi să ţin trecătorii de vorbă cu poveşti", l-am auzit zicând, şi cred că închipuirea lui era atunci, ca mai totdeauna, exactă. De porturi n-a avut parte, dar de cafenele destul. Pe deasupra, a apucat o societate românească patriarhală încă, din care lipseau asprimile stricte ale vieţii burgeze, ori cel puţin puterea lor de constrângere era mult prea slabă. Lipseau şi condiţiile care să facă producţia intelectuală cât de puţin rentabilă. Îndemnul la scris era dar slab, dinăuntru şi dinafară; Caragiale s-a cheltuit în literatură vorbită.

Scrisul este lucru mut; şi-i mare canon pentru un meridional să lucreze pe tăcute. Îmi vine a crede că tocmai necazul şi sila aceasta, duşmană firii sale, dezlănţuie o energie particulară în sufletul meridionalului constrâns la muncă tăcută şi-l face să-şi lucreze scrisul cu o trudă înverşunată, care explică destul de bine mult citata perfecţie stilistică a literaturilor sudice. Dar nu trebuie uitat aici că meridionalul este obsedat, şi când tace, de efectele sentimentale şi estetice ale vorbei rostite în gura mare. Scrisul lui Caragiale îşi are, cred, hotărât loc de cinste în această tradiţie, latină, cum se zice, de scrupulozitate verbală. Pentru corectitudinea gramaticală era, ca Malherbe şi Boileau, fanatic până la enormităţi: fastidios repeta, de pildă, că omul nu suflă cu genele în lumânare, cum pretindea el că zice cu neiertată neglijenţă Eminescu, în versul cunoscut.