Alexandru Teodoreanu

Haralambie Talpă, "biv-vel-vornic de Ţara-de-Giosu", zice de Kostăkelu, nepotul lui Alecu-Vodă, că a scris "două cărţi de ghiduşii", şi, cu părere de rău pentru pierderea acelor scrieri, adaogă această înţeleaptă băgare de seamă: "atâtea cărţi s-au păstrat din vechime, multe făcute de oameni proşti, ca alţi proşti să se minuneze, şi toate numai de jale scriu, ce dacă s-au găsit şi un om de duh a scriere, să se veselească şi strănepoţii, au trebuit să se irosească".

Însă, zicem noi, multor scrieri ce, lungă vreme, s-au socotit pierdute, învăţaţii cu aprigă cercetare au izbutit să le dea de urmă; şi foarte tare rugăm pe Alexandru Teodoreanu, editorul şi adnotatorul mult preţiosului Hronic al lui Vălătuc, nu cumva să se lase de a le căuta cu neobosită râvnă pe acele ale lui Kostăkelu, încredinţaţi fiind că isteţimea firească, cea cu prisos dovedită, a acestui editor nu va lipsi de a-l pune oricând pe căile cele bune. Pân-atunci, să ne bucurăm de ce avem de faţă.

Lui Alexandru Teodoreanu i-a venit gândul să scrie povestiri humoristice în limbă şi în ton vechi românesc. Acest gând e nou în literatura noastră, şi această noutate se dovedeşte a fi valoare serioasă, rod firesc al unui talent energic afirmat.

Numele acestui tânăr artist poate fi de acum titlu de capitol în istoria literaturii narative româneşti. Deprinderea vulgară face să atârne evaluarea literară de cântarul încărcat cu colile tipărite, şi de masa locurilor comune invariabil poftite de apetitul obtuz al cetitorului oarecare. Pentru acest cetitor, noutatea scrisului lui Teodoreanu poate fi supărătoare.

Nici tineri diabolici, înşelători de virgine persistente în anahronică inocenţă, sau batjocoritori de insistenţe înflăcărate ale matroanelor erotice; nici chipuri de domnişoare high-life, care prin perversitatea lor vin să stimuleze visarea şcolăriţelor de condiţie modestă, nici politiciani viermănoşi de fărădelegile lor neîntrerupte; nici moşieri incestuoşi şi violatori; nici plutonieri sadici în contrast cu moşnegi patriarhali, totdeauna redactaţi şi reeditaţi după aceleaşi bune şi statornice formule; nici iatacuri al căror lux exaltă imaginaţia modistelor, cu straşnice covoare de Bukara - garantat - strivite de înfiorările grozave ale perechilor în obligator delir: nimic din aceste reglementare elemente de farmec, cum am zice, literar, nu încape în ingenioasele "contes drolatiques" ale lui Alexandru Teodoreanu.

"Ci noi scriem aici, pentru pomenire şi învăţul urmaşilor, că în acele cumplite vremi toată Oltenia fu stricată de preacurvie, care mai pe urmă, cu voia lui Dumnezeu, s-a potolit".

Comicul erotic, cel bun şi bătrân îl aduc povestirile lui Teodoreanu, cu rară îngrijire artistică. Un spirit literar sigur educat face ca prima realizare românească a artei acesteia general europene să reuşească deplin. Tratarea humoristică a temelor erotice face eminent parte din estetica proprie meridionalilor europeni: ei ştiu cu virtuozitate toate gradele şi nuanţele acestei metode de artă. Şi în această privinţă, libertatea artistică creşte, din fericire, în zilele noastre, în măsura în care gustul şi spiritul literar se defeminizează; aşa că femeile chiar izbutesc a părăsi estetica de şaşie pudicitate în care au fost ipocrit închise în trecut. Formula burgheză: "Choses a dire entre hommes", în care se escamota pe sub nasul "gingaşelor lectoare", cărţile ce, între unchi şi verişoare mature, se numesc picante, agonizează astăzi înspre o moarte ridiculă.

Teodoreanu dă eroticii atâta loc cât îi dă şi viaţa. Scrisul lui este curat de intenţiile greoi afrodiziace ale debitanţilor de retorică sexualistă, şi constituie o protestare vie şi efectivă contra acelei erotice patetice, în a cărei naştere năduşesc furnizorii de pagini turburătoare pentru adolescenţii vicioşi sau terorizaţi de familie şi septuagenarii înţărcaţi pe veci. Patetizarea faptelor sexuale, proprie unei internaţionale camlote literare de wagon-lit şi de librărie vilegiaturistă, ajunge primejdioasă şi pentru unii scriitori stimabili, sau poate mai mult decât stimabili. Şi, din fire, acest fel de patetic nu e cât de puţin în "genul" românesc. Hronicul lui Vălătuc îl vom putea pomeni şi ca o solidă condamnare a acestui deplorabil articol de import.

În Răsăritul nostru perspectiva istorică este alta decât cea din Apus.

Pentru societatea românească "vremea veche" coboară până la mijlocul veacului trecut. Din Ion Ghica, din autobiografii ca a lui Vârnav şi a Caterinei Hartulari, cetitorii tineri pot imagina concret cât de brusc a fost saltul care a modernizat lumea din principatele dunărene. Iar noi, care am auzit povestind septuagenarii de acum patruzeci de ani, ne dăm viu seama că veacul de mijloc românesc s-a stins pe aproape de anii copilăriei noastre.

Prin această nemijlocită atingere a vieţii vechi cu vremile de astăzi, fermecătoarele ciudăţenii ale trecutului ni se arată, în perspectiva românească, de o vivacitate cu totul originală: în amestecul de visare şi trăire, care condiţionează evocarea şi istorică şi artistică, trăirea este aici, faţă de trecutul românesc, neasemănat mai intensă decât în Apus.

Astfel, pe când în domeniul practic, între ultimii oameni ai trecutului şi noi actualii s-a deschis dintr-o dată prăpastie mare, acei oameni ne stau, din punct de vedere sentimental şi estetic, foarte aproape, ca un trecut şi foarte vechi şi foarte viu, într-un chip cum nu poate fi simţit trecutul corespunzător în societăţile cu dezvoltare continuă, unde îndepărtarea istorică s-a realizat prin înceată scufundare a multor pături de viaţă ce s-au răcit lent şi deplin.

Acest cald trecut românesc îl arată Alexandru Teodoreanu în gamă aproape completă.

Tânărul artist a simţit precis situarea deosebită a vremii vechi în perspectiva proprie locului nostru istoric, şi fondul de inovare artistică implicat în această perspectivă.

*

Prin mijlocirea lui Haralambie Talpă, Teodoreanu repetă, în cuvintele citate mai sus, o veche tânguire a artiştilor comicului împotriva unei îndărătnice prejudecăţi. La Fontaine, Moliere şi Lesage constatau, în vremea lor, ipocrita şi inepta degradare a literaturii comice şi satirice, rostită în numele genurilor "serioase" şi "nobile". Deşteptarea conştiinţei artistice propriu-zise a anulat această prejudecată; ea mai persistă astăzi doar dincolo de graniţele bunului-gust adevărat, într-o supravieţuire slăbănoagă şi fără demnitate.

Cetitorul nesigur pe atenţia lui va face bine să mediteze acestea, înainte de a înscrie, frivol şi la iuţeală, pe vreun autor sub rubrica de colportaj a "scriitorilor veseli".

Deci, din material eminent tradiţional, bahic şi erotic, îşi lucrează Teodoreanu povestirea, şi, potrivit genului, simplifică şi măreşte figurile, atent însă, ca să nu le paiaţărească. Prin tonuri discret, dar hotărât aplicate, ridicolul Todiriţă apare umil până la tristeţe: schematizarea cornoratului tipic se colorează viu şi propriu; iar în vesela lui nevastă ce dintru început ne întâmpină ca o simplă cuconiţă cheflie se desenează brusc "duduia" moldovenească de la 1840, trecută prin pension străin şi prin romantice lecturi franceze, când povestitorul ne-o arată, în consacrată atitudine, cu fruntea visătoare lipită de geam şi oftând cu gândul la "privirea tristă" a tânărului care suspină pe urmele ei.

Asemenea amănunţiri Teodoreanu le aruncă fără să apese, şi cu mână sigură păzeşte desenul său arhaizant de orice cădere în pitorescul prea insistent al modernilor, pentru ca, potrivit stilului vechi, substanţa povestirii să rămână psihologică şi dramatică, şi să nu întârzie în descripţie plastică.

Toate cele patru principale istorii din Hronicul lui Vălătuc sunt "păţanii". Sunt construite clasic; acumularea amănuntelor anecdotice e dispusă în vederea unei evidente culminaţii. Încornorarea lui conu Todiriţă îşi află eclatanta consacrare în noaptea Învierii şi chiar în grădina Sfintei Mitropolii, spre desfătarea boierimii întregi; toate isprăvile neobositului Kostăkelu se concentrează în pierderea şi ruşinarea ticălosului Balaţatos şi a "uşernicii sale muieri"; grozavul chefliu căpitan Zippa, după ce, ca o supremă poznă, trece cu tot polcul lui de lănceri în ţara rusească, numai pentru ca să-şi mai vadă o dată moşia părintească şi să caute nişte sticle de coniac de amar de ani tănuite acolo, îşi dă sufletul în duel pentru o Lolotă, care - se-nţelege doar - îl înşală cu un subaltern tânăr; iar cumplitul Traşcă Drăculescul îşi încheie cariera de crunt bătăuş, trăgător în ţeapă şi sălbatic pângăritor de fete, îndrăgostindu-se de o fecioară blândă şi ofticoasă, lângă al cărei sicriu se lasă să moară de foame, un final măiestrit şi straniu, care dă figurii aceleia de primitiv fără lege un neaşteptat relief sufletesc.

*

Un gust sigur şi luminat apără absolut pe Alexandru Teodoreanu de infecţiile sentimentalismului care, în siropuri de culori felurite, se prelinge şi mânjeşte lipicios atâtea încercări, altfel oneste, de creaţie literară.

Sunt, inevitabil, în Hronicul lui Vălătuc, fapte din acele pe care cetitorul profan sau diletantul le intitulează "emoţionante".

Cavalerismul colonelului când îşi surprinde amanta cu bunul său prieten şi camarad, şi moartea lui de hatârul unei cocote - tragedie deşucheată de chefliu eroic - sau moartea bătrânului fioros Traşcă alături de sicriul tinerei lui soţii sunt puncte clasice pentru agăţat ghirlande de retorică sentimentală. Dar cu atât mai nealterată rămâne sobrietatea expunerii, cu atât mai perfectă abţinerea de la orice indiscreţie subiectivă, cu cât mai ispititoare se prezintă, după sensibilitatea şi judecata vulgară, substratul brut al episodului.

Respectul desăvârşit pentru obiect caracterizează izbitor talentul lui Teodoreanu, semn fără greş al povestitorului de fatală vocaţie.

Imunitatea naturală pentru sentimentalism face să fie povestirea lui continuu plină. Nici dialogul, nici relatările şi încadrările indispensabile ale naratorului nu încalcă nici de o silabă ţesutul necesar al faptelor, nu întârzie cu un tact măcar mişcarea acţiunii sau dezvăluirea caracterelor.

Economia elegantă a povestirii clasice dictează fără slăbire metoda narativă a acestui artist. Numai începutul nuvelei Pur - sângele căpitanului face excepţie: autorul adoptă acolo, vizibil şi cu exces, procedeul acumulărilor întârzietoare, enorme şi erudite - aici erudiţia e viticolă şi culinară - procedeu prin excelenţă ilustrat de semigoticul umanist Rabelais, şi reînviat de arhaizantul parodist Anatole France.

*

Scrisul lui Alexandru Teodoreanu este scris de lux. Localizarea prin arhaism şi prin dialect cere atenţie de cetitor cărturar. Publicul celalt se va mira, iar unii se vor impacienta, întrebându-se ce rost vor fi având atât de complicate îngrădiri în jurul unor "picanterii" de la sine savuroase, şi care au numai cusurul pur numeric de a fi prea puţine.

Admiraţia pentru darul şi pentru conştiinţa lui artistică să nu ne oprească de a-i dori, foarte omeneşte, ca, măcar de pofta elementară pentru "picanterii", mulţimea consumatorilor să-i cetească lacom volumul. Se va întâmpla câtorva din aceştia să se deprindă, pe acest drum lăturalnic, cu lecturi de calitate superioară.

Potrivit amalgamei de gândiri metafizice şi mitologice, de provenienţă foarte diversă care-i alcătuiesc cuprinsul, Sfânta Scriptură este un monument desigur puţin accesibil necărturarilor în multe părţi ale sale. Străvechi politeism semit, astromitologie babilonică, demonologie persană, speculaţii platonice, misticism pitagoreic, sunt destule aceste pentru a complica, adeseori indescifrabil, retorica unei cărţi.

"Scrie acoperit, dar scrie frumos", îmi zicea demult o bătrână evlavioasă, pe care, cu raţionalismul naiv al copilului, o necăjeam să-mi lămurească începutul evangheliei lui Ioan. Acoperit dar frumos, mi se pare că aceasta-i o fericită definiţie pentru ceea ce numim frază în înţelesul emfatic al cuvântului. Fără îndoială, în cazul atitudinii religioase, omul nu poate fi bănuit de vanitate literară. Acest om se închină cinstit şi pătruns, în faţa cuvântului pe care nu-l înţelege; iar obscuritatea nu-i trezeşte frivole ambiţii maimuţăreşti, fiindcă obscuritate aşteaptă el în fiecare clipă şi cu spirit umil i se supune din capul locului.

Ceea ce însă pentru omul pios e mister în totul respectabil este, pentru profan, moft stilistic, şi numai analogia formală şi mecanică dintre cele două cazuri am vrut s-o semnalez, pentru lămurirea psihologică a lucrului. Deci fără substanţă bună, empirică sau logică, dar frumoasă este expresia care se cheamă frază. Ornament ieftin şi prost, bun de săturat exigenţele intelectuale şi estetice ale capetelor trândave sau altfel infirme, de toată mâna. Ceea ce în starea religioasă este magia silabei tainic dumnezeieşti, şi prin urmare mister venerabil, se repetă în bâlciul frivolităţilor profane degradându-se în stereotipă marda literară.

Una din nenumăratele doamne pline de fervoare umanitară şi de zel scriitoricesc scrie aşa: "L'intuition est pour l'homme un canal ferme...; chez la femme, au contraire, le troisieme oeil, son organe intuitif, est implacablement ouvert sur tous les multiples objets de sa passion"... De ce nu zice simplu: femeia este eminent intuitivă; bărbatul, eminent intelectual, de pildă? "Ochiul al treilea" al femeii, "implacabil deschis asupra obiectelor multiple ale pasiunii sale", dă o imagine deplorabil grotescă, ori poate şi mai rău. Respectabila Gina Lombroso (de ea e vorba!), ale cărei volume pline de plate şi dulci naivităţi umplu acum librăriile bucureştene, nu pare să fie o fiinţă prea vanitoasă. E un om de bine în toată puterea cuvântului, dar... trebuie din loc în loc stilul să fie şi frumos. Atunci: "le troisieme oeil de la femme implacablement ouvert"... Nu-i păcat, pentru o femeie serioasă, să se lase astfel amăgită de perfidiile vorbirii în imagini? Şi recidivează astfel : "La femme est altruiste, ou plus exactement altero-centriste, en ce sens qu'elle place le centre de son plaisir non en elle-meme, mais en une autre personne qu'elle aime (subliniat de Gina Lombroso)... Elle s'irrite, s'exalte ou se tourmente, suivant que cela est, ou que cela n'est pas, ou qu'elle attend que cela soit". Evident, autoarea vizează eleganţa în întorsături filozofice: "centre du plaisir - suivant que cela est, ou que cela n'est pas", pentru a da forţă şi gravitate apologiei feminine. Rezultatul literar însă este un material superb pentru reviste umoristice fără perdea. Dar Gina Lombroso este o inocentă. Păcatele ei literare vin mai mult din rea deprindere şcolară. Nu se simte, la ea, viciul orgolios, nici desfătarea perversă în săvârşirea păcatului.

Dar să zicem aşa: "sufletul artist al poporului s-a destăinuit adeseori în şoaptă de grijă şi de dor pe minunatele cusături şi aleseturi ale ţărancelor noastre". Nu-i îndoială că acest carnaval de vorbe va fi proclamat frumos de către plebea europeană de oriunde şi aproape din orice clasă; fiindcă este în eminentă conformitate cu idealul poetic cel mai comun. Oricare imbecil îl va ceti cu admirativă râvnă; îl va face, în total sau cu mărunţiş, provizie pentru momente de intelectualitate pronunţată.

Vezi: suflet artist e, chiar numai aşa singur, o frumuseţe, ceva delicat, nobil; există o operetă foarte sentimentală intitulată cu aceste două emoţionante vorbe. Acest suflet artist mai e şi al poporului - şi "poporul" figurează astăzi în fruntea cuvintelor magice, care operează imediat prin totală şi subită anulare a funcţiilor cerebrale superioare. Pe urmă vine îndată destăinuirea, alt cuvânt care atinge inima cu nesfârşite dulci reminiscenţe. În sfârşit: şoaptă de grijă şi de dor. Gradaţia emfazei e în culme; emoţia retorică narcotizează aici complet orice veleitate pur intelectuală: problema ornamenticii româneşti se rezolvă într-o balivernă impudic de pompoasă şi goală de substanţă inteligentă... sufletul poporului îşi şopteşte grija şi dorul în cusăturile ţărancelor! mintea trândavă fără scrupule care a dat drumul unui asemenea moft, şi infirmul vanitos care l-a înghiţit, fac un nedemn comerţ de nonsensuri patetice. Ce e, vă rog, aici valabil? Poetic luat, complexul acesta de vorbe este un şir de râncede platitudini; iar nulitatea gândirii e curat miraculoasă. Rămâne doar banalitatea sonorităţilor de care se leagă lipicios un sentimentalism vag şi rudimentar.

Să zicem încă : "Natura-i frumoasă pretutindeni. Pictorul se simţea din ce în ce mai învăluit în misterul acestor frumuseţi. Era un suflet în ele. Dincolo de forma, de culoarea şi de structura lor era un suflet. Îl presimţise el. Acum îl simţea. Îl simţea cu nelinişte, aproape cu frică".

Spre deosebire de fraza pură, locul comun este fraza cu hotărâtă pretenţie de a cuprinde adevăruri generale. În exemplul de sus două locuri comune se îmbină: natura este frumoasă pretutindeni (totul e să-i descoperi frumuseţile), şi: lucrurile au suflet. L'âme des choses, mă rog ; sau, mai frumos, şi româneşte: "fiecare lucru îşi are tainicul lui strop de poezie". Iar pe deasupra celor două delicate adevăruri îşi revarsă criticul, cu duioasă penetraţiune, interpretarea lui despre sufletul pictorului: simţea, presimţea, cu nelinişte, cu frică. Ceea ce se cheamă înrudirea sufletească a criticului cu artistul; căci din toate acele marafeturi asta trebuie, la urma urmei să înţeleagă cetitorul sensibil. Vezi ce subtilă nuanţă în pătrunderea criticului: presimte - simte. Special de frumuseţe, stau acolo repetiţiile: "Era un suflet". Sau: "Îl simţea". Punct. "Îl simţea cu nelinişte".

Artistul are ritm interior, e sintetic, are tehnică virilă, are ceva de spus, are lărgimea facturii, sinceritatea culoarei, vede mare şi îndrăzneţ un ciobănaş frumos şi emoţionant ca evlavia unei leturghii...

Un buchet de exemple unde locul comun şi fraza, aşa cum le-am deosebit mai sus, se împreună în una şi aceeaşi formulă. Este cumul; adică perfecţia moftului literar. A avea ritm în pictură e deja interesant; profanului subţire i se excită formidabil ambiţia când mai aude şi de ritm interior. Sinteză şi sintetic sunt, de câteva decenii, cuvinte de o putere surprinzătoare în limba comună, în cea foiletonistică mai ales, unde se întrebuinţează atât de indiscret, încât au pierdut orice valoare precisă. Sintetic are o dublă nobleţe: una veche, filozofică; alta modernă, ştiinţifică. De aci, probabil, succesul atât de frapant...

Tehnică însemnează iniţiere în secretele artei; combinată cu un calificativ sexual - virilă! - dă un efect de poezie foarte confuză; cu atât mai sugestivă prin urmare. Poate interveni şi niţel farmec erotic în subconştient; la persoanele imaginative şi simţitoare.

"A avea ceva de spus" exprimă, îmi închipuiesc, că artistul şi criticul se înţeleg pe ascuns între dânşii. Cei de pe dinafară trebuie aici să admire şi să memoreze în tăcere: "are ceva de spus, are ceva de spus"... Ce mai vreai?

"Factură largă, culoare sinceră, vede mare şi îndrăzneţ" sunt simple traduceri din jargonul criticii franceze. Se pot aplica fără grijă oricui, oriunde. Sunt poetice cât trebuie, au şi aer competent, sunt sigure contra oricărui control - nu însemnează nimic. Acestui material cosmopolit se opune "ciobănaşul emoţionant ca evlavia unei leturghii", product prin noi-înşine de critică picturală în stil poetic. Apropierea între ciobănaş şi leturghie e de o dulce şi perfectă taină frazeologică. Parc-ar fi factura lui Vlahuţă. Şi nu e. Cu atât mai interesantă dovadă cum circulă inspiraţiile cele bune.

Vreau să ştiu de ce e frumos să zic: mă închin unei pagini frumoase, în loc să zic simplu : o pagină frumoasă îmi face mare plăcere? De ce cască gura oamenii, şi te laudă, şi te memorează, când zici: mă-nchin, şi celelalte?

Pentru Dumnezeu, de ce e aşa de minunată pagina pe care am s-o copiez acum? Scrie aşa:

"Fireşte că e grea sarcina unui învăţător. Dar ce frumoasă e, ce nobilă e! Am impresia că sunt în atingere c-o putere misterioasă de câte ori stau de vorbă c-un învăţător... Învăţătorul ne va mântui. Uită-te la el cu credinţă, cu adâncă şi nestrămutată credinţă, că e un făcător de minuni şi va face minuni. Văd o şcoală de sat; pe catedră un tânăr în port ţărănesc răsfoieşte o carte; în faţa lui, cu ochii ţintă la el, cuminţi ca nişte îngeri, stau vreo patruzeci de copilaşi... fragede suflete, cu un mare fond de milă şi de bunătate, ascuns sub un morman de urâte deprinderi... E dimineaţă, pale de fum de răşină plutesc în aer - singura mişcare în toată clasa. Şi-n tăcerea aceea, învăţătorul prinde (vai, ce neaoşă frumuseţe în acest prinde!) a vorbi despre animale... Câţiva copii îşi pleacă-n jos ochii umeziţi de lacrimi, când aud că rândunica e o păsărică sfântă şi-i mare păcat să-i strici cuibul, ori să-i faci vreun rău cât de mic. Iar când învăţătorul, mişcat el însuşi, începe s-arate ce tovarăş bun şi răbdător e boul pentru muncitorul pământului, toţi ochii aceia mari, boldiţi la el, se umplu de lacrimi".

Aşa e, aşa e, fără nici o îndoială aşa e. E adevărat că te simţi în atingere cu o putere misterioasă oricând stai de vorbă cu un învăţător. Şi nu se poate să nu simţi că învăţătorul e făcător de minuni. E adevărat că şcolarii, care totdeauna stau cu ochii ţintă la el, sunt cuminţi ca nişte îngeri, fragede suflete cu un mare fond de milă şi bunătate. Adevărat e că aceşti fragezi îngeraşi plâng cum le vorbeşti de boi şi de rândunele. Toţi ştim că aşa e. De ce pagina în care ni se spune ce ştim toţi e frumoasă aşa că trebuie, vorba poetului, să ne închinăm ei? Răspund tot cu vorba poetului: fiindcă autorii cei buni sunt "preoţi păstrători sfintelor taine ale artei".