Hălăuca

Un nou curaj şi o nouă putere începu să circule în vinele mele. Mi se părea că nu-mi mai este nici foame, nici frig şi aş fi început să şuier, dacă auzul meu, ocupat cu recunoaşterile, n-ar fi avut Fiat lux! — Să se facă lumină!

nevoie de linişte. Trecuse din noapte un ceas plin de grijă şi nedumerire. Obosiţi şi flămânzi, începusem a scoborî la vale, spre a găsi un adăpost în dosul vreunei stânci sau în fundul vreunei văgăuni mai apărate de vânt. Sunt încredinţat că tovarăşul meu îşi număra în gând pe toţi strămoşii în ordine cronologică şi-i blestema pe rând. Eu mergeam cu îngrijire, despicând cu ochiul întunericul nopţii, iar cu urechea adâncimile depărtărilor reci, deşerte şi întunecoase. Eram poate aproape să ne aşezăm pentru noapte în vreuna din îndoiturile mai tăinuite ale Hălăucei, când mi se păru că un lătrat de câine îmi atinge auzul; mă oprii locului şi ascultai. Era în adevăr un lătrat aidoma de câine şi încă nu aşa de depărtat, după cât puteam măsura cu auzul. Dacă cea mai dumnezeiască muzică m-ar fi deşteptat din visul cel mai fioros, nu mi s-ar fi părut mai dulce şi mai prietenească. Fără să mai stăm pe gânduri, ne îndreptarăm paşii într-acolo. După un pătrar de oră, zărirăm o lumină şi forma unei aşezări omeneşti: era o stână; dar, tocmai pentru acest cuvânt, rămaserăm câtva în cumpănă, dacă trebuie sau nu să ne apropiem; atât câinii, cât şi înfăţişarea noastră la asemenea oră în mijlocul ciobanilor erau — poate — atâtea cuvinte, care să ne oprească un moment pe loc. După un scurt consiliu, ne hotărârăm a înainta.

Când furăm ca la o zvârlitură de băţ aproape de stână, câinii simţiră şi unul câte unul începură a se repezi, lătrând de pe locurile lor. Cât te-ai şterge la ochi, furăm împresuraţi din toate părţile de o mie de colţi gata să ne sfâşie. Planul nostru de luptă era însă mai dinainte hotărât: potrivit acestui plan, ne puserăm deci spate la spate şi, cu vânjoasele noastre beţe de drum, începurăm a descrie cercuri de apărare ameţitor de repezi; mărimea primejdiei ne dădea puterea şi agerimea trebuitoare: un duel, în adevăr, original, se încinsese în întunericul nopţii, sub lumina stelelor Hălăucei, între câinii întărtaţi cu colţii lor de fier şi între animalul cu două feţe înjghebat în pripă de noi; dar, în tot timpul acestei lupte deznădăjduite, noi nu încetarăm de a ne apropia lăturiş de stână. Ciobanii, nedumeriţi asupra ce putea să fie, stăteau ciotcă în uşa stânii cu ciomegele în mână. Erau poate gata să se repadă în ajutorul câinilor; dar nu mai fu trebuinţă, căci noi eram acum lângă dânşii. Înfăţişarea noastră îi linişti, pe cât înţelesei, căci ei singuri începură să alunge câinii, care în scurt se ostoiră.

— Bună vremea, flăcăi, zisei eu, intrând în stână urmat de tovarăşul meu.

— Bun venit la oameni buni, ne răspunse un baci bătrân, mai murdar decât un derviş şi înfăşurat într-un chimir lat de-o palmă domnească.

— Fii pe pace, moşule, de buni suntem ca pâinea cea bună, dar de necăjiţi suntem ca nişte draci pe care-i botezi în agheasmă. Uite, continuai eu, aşezându-mă turceşte înaintea celor doi tăciuni ce fumegau în mijlocul stânii; uite, venim azi din Pipirig, de la părintele Ionică; nădăjduiam să trecem muntele cu lumină şi să scoborâm în Sabasa; dar noaptea ne-a apucat şi iată-ne, pentru astă-seară, oaspeţii d-voastră. Noi suntem de la Piatra; eu sunt dascăl şi dumnealui este recrut; a suit Hălăuca în brânci şi era să moară de frică; ce mai soldat are să fie şi el!

— Frică? şi de ce? întrebă baciul cel bătrân.

— Să nu-l mănânce jivinile de pe Hălăuca şi să-i rămâie chipiul fără stăpân, răspunsei eu.

Tovarăşul meu se uita chiorâş la mine şi nu-i venea să creadă că cineva mai poate glumi în asemenea împrejurări.

Eram flămânzi ca nişte lupi; într-o stână însă nu moare cineva de foame. Comarnicul gemea sub greutatea unor caşi rotunzi şi gălbii. Albeaţa bulgărilor mari de urdă râdea parcă de negrul scândurilor afumate pe care stăteau. Un mare ceaun de stână, plin cu jintiţă, aburea într-un colţ. De altmintrelea, necurăţenia domnea nesupărată, ca în toate locurile unde e multă grăsime şi puţină apă. Mirosul caracteristic de oaie, amestecat cu cel de brânză, străbătea până-n creieri. Într-un colţ mai retras al stânii, un teanc de piei miţoase de oi pierite slujea, desigur, unui popor întreg de checheriţe drept caldă şi moale locuinţă. Ciobanii, cu plete lungi şi unsuroase, cu staturi de uriaşi, se găseau foarte bine în cămăşile lor impermeabile. Dintre toţi, baciul cel mai bătrân era şi cel mai murdar. Îmi închipui că toate lucrurile propăşesc în ţara aceasta: singură stâna trebuie să fie aceeaşi astăzi ca şi pe timpul păstoriei dacice.

— Moşule, zisei eu, în sfârşit, adresându-mă către baciul cel bătrân, toate ca toate, dar n-am putea mânca ceva la dumneata? suntem istoviţi şi de foame, şi de oboseală.

— Cum nu, domnişorule, cum nu? numai să vă mulţumiţi cu ce avem.

— Da ne mulţumim cu ce-a fi, numai să fie: şi, până una-alta, ia să cinstim câte-un pahar de rachiu, zisei eu, scoţând din boccea şipul cu rachiu. Rachiul şi tutunul sunt, în munte şi pe la ciobani mai cu seamă, cele două lucruri înaintea cărora uşile se deschid şi mesele se întind.

Astfel, mă îngrijisem să am întotdeauna cu mine rachiu şi tutun. Paharul merse împrejur, începând cu baciul cel bătrân şi sfârşind cu tovarăşul meu.

Peste jumătate de ceas, masa fu gata. Doi din ciobanii cei mai tineri întinseră jos, în stână, nişte foi late de brustur; iar de jur împrejur aşternuse piei de oaie, cojoace şi sarici. O mare mămăligă oacheşă, ieşită din tiparul fierbinte al unui ceaun, se răsfăţa fără pudoare sub ochii noştri, şi toate produsele laptelui, sub toate formele, se înşiraseră cerc împrejurul ei.