De la Văratic la Săcu

Cine nu cunoaşte această mânăstire de călugăriţe şi care călător nu are de spus un cuvânt pentru ea?

Era pe timpul băilor, şi în tot anul o mulţime de oaspeţi, din toate părţile Moldovei mai cu seamă, îşi petrec aici lunile de vară; prin urmare, nu ne mirarăm deloc când văzurăm, pe drumul mânăstirii, încrucişându-se moda lumească cu uniforma bisericească: rochia cu rasa, comănacul cu pălăria, mâna goală cu mănuşa, mătăniile cu evantaliul, umilitul papuc pe talpă cu îndrăzneţul călcâi Louis Quinze, negrul posomorât cu toate culorile din lume, găitanul cu dantelele, smerenia cu îndrăzneala şi, în urma tuturor, ipocrizia cu sufletul fără ascunsuri!!... Şi multe încă aş mai fi văzut, dacă foamea nu mi-ar fi dat pinteni şi nu m-ar fi silit să sui scările lustruite ale arhondaricului. O veche mironosiţă a lui Hristos stătea jos la capătul de sus al scărilor şi îşi odihnea, dormitând, imensitatea greoaie a trupului său...

Când furăm aproape de ea, îşi ridică spre noi, cu o lene aristocratică, privirile-i spălăcite şi verzii...

— Blagosloveşte, măicuţă, zisei eu, închinându-mă după cuviinţă.

— Domnul! răspunse ea alene şi trăgănat, întinzându-mi spre sărutare dosul alb şi grăsuliu al dreptei sale, cu mătănii cu tot.

Sărutai cu o prefăcută evlavie această dreaptă care, dacă nu mirosea tocmai a smirnă şi a tămâie, apoi mirosea cel puţin a un parfum obişnuit pe vremuri, care-mi pătrunse până-n creieri; totuşi actul acesta de smerenie ne sluji drept paşaport pentru arhondaric, unde ni se dădu casă şi masă.

Stăturăm două zile în Văratic. Cu această împrejurare mă putui încredinţa că oaspeţii obişnuiţi ai mânăstirii aveau cuvânt să petreacă aicea câte o lună sau două. În adevăr, aerul, apa, preumblările, societatea chiar sunt atâtea lucruri care îndeamnă pe mulţi a ieşi din vârtejul oraşelor mari şi a căuta odihna sufletească în aceste locuri însufleţite de o viaţă mai dulce şi mai tihnită.

Toaca, cu glasul său cicălitor şi subţire, clopotul, cu vocea sa gravă, rară şi sonoră, sunt capii de familie ai acestui furnicar de fiinţe negre, care foiesc repede în toate părţile, fără zgomot, cu papucii lor de talpă şi cu mătăniile în mâini. După glasul lor se regulează toate îndeletnicirile văzute şi nevăzute ale comunităţii. E totuşi foarte greu pentru un străin să pătrundă în toate amănunţimile vieţii călugăreşti. Un călător nu poate vedea, mai întotdeauna, decât numai coaja monahismului. Astfel, dacă ieşi dimineaţa în medeanul din faţa mânăstirii, unde se vinde şi se cumpără, dacă străbaţi ziua cărările şi drumurile ce se încrucişează şi se taie în toate părţile, dacă mergi în biserica cea mare la vecernie, utrenie sau liturghie, dacă te duci pe la cunoştinţe ziua sau seara, nu vei putea întâlni decât figuri paragrafisite, gheburi, zbârcituri, ochelari, cataruri cronice, reumatismuri, gingini goale, dinţi falşi, guri înfundate, bărbi ascuţite, peri albi şi... făţarnică smerenie. Cu toate acestea, dacă te întâmpli înlăuntrul mânăstirii, când se face slujba în paraclisul de lângă arhondaric, şi dacă îţi arunci ochii în sus spre negreaţa ce umple cerdacul din faţă, în tihnă şi în răgaz poţi revedui cu privirea toate acele chipuri femeieşti, care în zadar se par că cearcă a se ascunde sub negrele lor camilafce.

Un fel de milă şi de durere te cuprinde fără voie când vezi atâta tinereţe, atâta vigoare şi atâta frumuseţe chiar înmormântate sub mohorâta îmbrăcăminte sacramentală; şi tot atunci şi tot fără voie, îţi pui singur o mulţime de întrebări, la care ortodoxia monahală n-ar putea răspunde decât strângând din umere.

E oare cu putinţă, mă întrebam eu, ca noaptea, care înfăşură trupul acestor fiinţe, să înfăşure şi inima lor? Acei ochi, porunciţi a privi totdeauna cerul, nu privesc ei oare, câteodată, şi pământul? Cuvântul scris în carte e oare destul de puternic, ca să şteargă cuvântul scris de natură în inima lor? E cu putinţă ca rabinii bisericii noastre să fi putut porunci sângelui să circule mai încet, inimii să bată mai rar, şi naturii să ceară mai puţin? De când oare s-a ridicat la puterea de dogmă grosolana eroare că carnea poate să muşte gura ce o sfâşie?... Ş-apoi, munţii Văraticului sunt aşa de înalţi, pădurile atât de umbroase, văile atât de tăinuite şi de adânci, râurile atât de limpezi, fâneţele atât de dese, de înalte şi de înflorite, aerul atât de îmbălsămat, încât sufletul cel mai zglobiu se simte înmuiet de o dulce melancolie şi ochiul călătorului se opreşte visător când pe o frunză de mesteacăn tremurătoare, când pe potirul rumen al unei flori ce se leagănă molatic sub mângâierea dulce a vântului, când pe unda care, veselă că a izbutit să se suie pe spatele unui bolovan greoi, trece de ceea parte, îi spune o glumă şi-şi urmează drumul înainte, scăldându-se în raze de soare. Şi, în sânul acestei naturi atât de prietenoase, care-ţi varsă în suflet melancolia şi visurile, şi în inimă beţia unui nesfârşit amor, ce vroiţi să facă omul şi mai cu seamă femeia? A cere acestei din urmă să rămână logodnica veşnic credincioasă a unui mire, care de două mii de ani s-a înălţat la cer, e, desigur, o erezie vrednică de cel mai îndreptăţit autodafe .

De altmintrelea, Văraticul nu înfăţişează nici o însemnătate istorică şi mai nici o tradiţie nu se leagă de dânsul. Răposata maică Evghenia Negri a dat la lumină istoricul acestei mânăstiri, cuvânt pentru care nu simţim de nevoie să-l mai facem şi noi.

În dimineaţa zilei a treia, ne îndrumarăm către Sihla, pe poteca Ciungilor, care e cea mai scurtă şi cea mai îndemânoasă.

Dascălul Alecu din Văratic era călăuzul nostru. Fiindcă trecem peste Ciungi, nu e rău să amintim că micul podiş, ce se deschide pe vârful lor, pune la îndemână locuitorilor din vale una din cele mai obişnuite şi mai desfătătoare plimbări. S-ar zice că natura a întipărit aicea o dulce şi primăvăratică sărutare pe sânul munţilor iernatici şi că, sub această sărutare de nesfârşit amor, au răsărit, ca prin farmec, milioanele de flori strălucitoare, ce acopăr întinderile ondulate şi dulci; că sub ea s-a născut acea lină şi răcoroasă adiere, ce veşnic suspină în acest loc, şi că pâlcurile de mesteacăni, cu ramuri despletite şi cu trunchiuri de argint, nu sunt semănate ici şi colea decât spre a chema pe drumeţul obosit să guste, pe un aşternut de flori, o clipă de visuri şi de negrăită fericire. Ş-apoi, cine n-a auzit în acest loc pe greierul şuierător şi pe cosaşul răguşit, locuitori nevăzuţi ai miriştii uscate, cântându-şi eternul lor cântec sub miezul zilei înflăcărat, cine n-a ascultat aicea pe gaiţa gâlcevitoare certându-se cu alta pe creanga vreunui fag, acela, desigur, n-a avut prilejul să se îmbete de cel mai dulce şi mai dumnezeiesc concert, pe care cântăreţii naturii îl execută pe nişte note necunoscute încă din scara muzicii omeneşti. Aici e, fără îndoială, paradisul pământesc al vremurilor noastre şi... nici un înger cu sabie de foc nu străjuieşte la porţile lui... Adam şi Eva pot intra şi, după voie, pot ieşi fără teamă de străşnicia poruncilor dumnezeieşti...

Cu cât înaintam pe drumul Sihlei, cu atât natura devenea mai aspră; ai fi zis că ea-şi încruntă privirea şi că mustră pe drumeţul prea cutezător care îndrăzneşte să calce peste hotarele pustiului şi să tulbure, cu zgomotul paşilor sau al respirării sale, adânca linişte a singurătăţii. Pe nesimţite, pajiştea înflorită făcu loc unui aşternut de foi uscate, care trosneau sub paşii noştri; mesteacănul ne părăsise şi bradul sau fagul, cu frunţi despoiete de bătrâneţe sau de vânturile care veşnic suflă în părţile de sus ale aerului, spintecau văzduhul şi se zugrăveau fantastic şi trist pe albastrul adânc al cerului. Pe alocurea, poteca se strâmta aşa de tare, încât de-abia puteai străbate cu sufletul prin desişul întunecos al unei sihle de carpeni tineri, care alcătuia, de o parte şi de alta, doi pereţi nestrăbătuţi. "Aici, îmi ziceam eu, trebuie să fi aruncat feciorul de împărat peria sfintei Vineri, din care, fără îndoială, a răsărit această pădure, spre a tăia calea zmeoaicei care-l urmărea." Noi înşine, molipsindu-ne de asprimea locurilor ce străbăteam, devenisem tăcuţi şi gânditori. Cât despre mine unul, gândul meu plecase pe un povârniş fantastic: poate că Aeneas, mergând pe calea iadului, tot astfel de locuri străbătuse. Câteodată, chiar mă aşteptam să întâlnesc în cale-mi vreo mare poartă neagră, pe care să citesc cu înşişi ochii mei celebrul:

"Per me si va nella citta dolente."

Cu câtă părere de rău însă nu mă trezii eu din această fantezie clasică, apropiindu-mă de Sihla!... Şi totuşi cu câtă mulţumire nu salutarăm noi întâia rază de lumină, pe care o întâlnirăm în strâmta ei poiană!

Niciodată n-am gustat cu mai mare deliciu şi niciodată n-am căutat să sorb cu mai multă lăcomie, prin toţi porii fiinţei mele, lumina şi căldura binefăcătoare a cerului.

Sosisem, prin urmare, la Sihla, adică la acel loc pierdut în creierii munţilor, în care numai vulturul cu zbor îndrăzneţ mai străbate, din când în când, pe căile fără de urmă ale aerului. Până atunci, Sihla era pentru mine o închipuire, ce ţinea mai mult de domeniul poveştilor. Cunoşteam locul acesta numai din spusele unora şi ale altora; şi acele spuse atâta se încrucişau şi mânau lucrul peste marginile fireşti, încât totdeauna, când mă gândeam Pe-aici e drumul spre locul durerilor (Dante, Infernul) (trad. autorului, ital.).

la Sihla, mi-o înfăţişam sub forme şi proporţii fantastice. Astfel, nu-mi ieşea din minte acel schivnic bătrân ca brazii pădurilor neprihănite, care, autohton al acestor locuri, fusese, poate, zămislit de vreo ursoaică în unire cu suflarea binecuvântată a vreunui vânt de primăvară; îl vedeam mergând şi încurcându-se în alba şi lunga lui barbă neatinsă încă de vreun pieptene; îl vedeam iarăşi împărţindu-şi, cu bună învoială, acelaşi rug de zmeură cu urşii, sau dând ţapilor sălbatici, care-l luau poate drept strămoş al lor, cu însăşi mâna sa, cei întâi muguri care plesneau sub calda suflare a primăverii. Frumoasa sf. Teodora, legendara anahoretă a locurilor acestora, se înfăţişa închipuirii mele ca o a doua Marie din Egipet, cu viaţa bântuită de aceleaşi nenorociri; tot ca şi aceea, sf. Teodora se lepădase, poate, de plăcerile îmbătătoare ale lumii acesteia, mulţumindu-se, în cele din urmă, cu crăpătura umedă a unei stânci în locul palatelor aurite unde luxul şi desfrâul domneau cu răsfăţare; ca şi ea, sf. Teodora îşi scrisese, poate, pe nisip tainele trecutei sale vieţi şi, tot ca şi dânsa, lăsase celui dintâi vânt grija de a spulbera şi a duce departe amintirea unui trai zvânturat. Apoi floarea etern nevestejită şi albastră ca seninul cerului, la rădăcina căreia domnea veşnică primăvară, în timp ce munţii dimprejur crişcau sub iernatica suflare a crivăţului, era darul ceresc, darul de mângâiere al sf. Teodora: femeia de lume, devenind sfântă, închinase cerului sufletul său şi nu-i ceruse în schimb decât o floare... Până în cele din urmă, sfânta rămăsese tot femeie! Cerul o ascultase şi făcuse să răsară pe o aşchie de stâncă, într-un strop de ţărână, nemuritoarea şi minunata floare, care trebuia să fie icoană virtuţii statornice şi nepătate a sf. Teodora. Apa pământului nelegiuit îi ardea măruntaiele şi, prin urmare, ea nu-şi alina setea decât cu apa căzută din cer; pentru aceea îşi săpase, sau -mai bine zis — îşi zgâriase ea în o stâncă, cu înseşi unghiile sale, o mică cisternă pe care nourii văzduhului erau porunciţi s-o ţină veşnic plină. Caprele sălbatice nu ştiau locul acestei fântâni şi, de l-ar fi ştiut chiar, n-ar fi putut ajunge până la el.

Am căutat deci să rup haina fantastică, cu care Sihla era îmbrăcată în închipuirea mea, şi pentru aceasta trebui să fac eu însumi, cu evlavie, o călătorie la locurile sfinte...

Dacă Sihla nu păşeşte dincolo de marginile fireşti, apoi are cel puţin însuşirea de a atinge, aproape, culmea de asprime, singurătate şi sălbătăcie a celei mai puternice închipuiri. Astfel, cu greu aş putea hotărî soiul feluritelor întipăriri ce-mi lăsară în suflet aceste locuri. Credeam, deocamdată, că am păşit pe lumea cealaltă... atât de singură şi de pierdută în creierii munţilor e sălbatica Sihlă!

De jur împrejur, ca şi cum s-ar ţinea de mână, stau munţii cu piscuri înalte, peste care brădişul negru se întinde ca o imensă haină de doliu. Nici o pasăre nu-şi îndreaptă zborul său rătăcitor peste sălbătăcia şi tăcerea de mormânt a locurilor acestora, unde iarba stearpă e fără de sămânţă şi unde numai brusturul de munte, cu floarea galbenă şi lată cât podul palmei, mai are curajul să se uite, de pe creasta stâncilor înalte, în prăpăstiile negre şi fără fund ce se deschid, ca nişte guri de iad, sub picioarele lui.

Rareori numai, albastrul limpede al cerului adânc se pătează de câte un punct negru, dar trecător: e un vultur prădalnic care ocheşte poate din înălţimile văzduhului vreo sprintenă veveriţă; glasul vântului îţi strânge inima... atât e de tânguios şi de întristător! S-ar zice că iulie se schimbă aici în fratele mai tânăr al lui decembrie; aceiaşi ochi, aceeaşi privire aspră, acelaşi glas, aceleaşi sprâncene încruntate! Numai cărunteţea îi lipseşte spre a se îndeplini asemănarea.

Întorcând privirea spre apus, îţi vine să crezi că un popor de uriaşi a însufleţit cândva aceste locuri şi că, precum odinioară s-a zvârlit munte peste munte spre a se lua cerul cu asalt, tot astfel şi aici s-au îngrămădit, una peste alta, acele stânci enorme spre a-şi da, poate, pământul mâna cu cerul. Şi sunt acele stânci atât de imense, atât de goale şi tăiate de nişte mâini supranaturale, pe linii aşa de lungi şi de capricios unghiulate, încât îţi aduc ameţeală în suflet, îţi curmă firul gândirii, te apasă pe creieri şi te lasă înmărmurit şi mut...

Pe o cărăruie strâmtă şi cotigită, pe sub pereţii de stâncă sură, care se pierdeau în văzduh deasupra capetelor noastre, suirăm la deal, călăuziţi de octogenarul şi singuraticul călugăr al Sihlei, spre a vizita locurile mai însemnate din împrejurime.

Merserăm deci la peştera sf. Teodora. Spre a ajunge însă acolo, trebui să ne prefacem în acăţătoare, să ne vârâm pe dedesubt, sau să sărim, ca în zbor, pe deasupra stâncilor, care decât care mai anevoioase şi mai grele de trecut.

După un pătrar de oră, se făcu la stânga noastră o despicătură verticală în peretele zidului de stâncă, ce ne însoţise neîntrerupt până atunci. Printre pereţii ei umezi, ne strecurarăm lăturiş, până în fund. Aicea se face o scobitură aproape rotundă, în mijlocul căreia zace o stâncă lată şi puţin înaltă.

Din fundul negru al acestei scobituri, străbătea o rază de lumină până la noi, printr-un fel de răsuflătoare săpată de însăşi mâna naturii pentru primenirea aerului, în acest beci umed din pântecele muntelui; aceasta era peştera sf. Teodora. După cum se zice, ea a trăit 60 de ani în această vizunie, pe care nici urşii nu i-ar fi râvnit-o.

Piatra din mijloc îi slujea drept vatră, pe care aprindea, din când în când, câte puţin foc, spre a-şi frige câţiva bureţi sau pentru a-şi dezmorţi trupul biciuit de vânturile iernii; pereţii poartă, în adevăr, urmele negre ale unui fum înăduşit.

Stăturăm aici vreo zece minute, timp în care cercai să mă potrivesc în gând sfinţeniei locului pe care călcam; voiam să trimit, în altă lume, sfintei Teodora, din însăşi pământeasca ei locuinţă, vreo simţire sau vreo cugetare cucernică şi umilită; cum însă e uşor să fii virtuos în tovărăşia urşilor necuvântători şi a codrilor fără de inimă, şi cum virtutea nu capătă preţ şi strălucire decât atunci când iese biruitoare din lupta făţişă cu răutatea şi stricăciunea omenească, apoi nu putui închega în sufletul meu nici un soi de evlavioasă gândire sau măcar de profană admiraţiune pentru o viaţă jertfită, fără nici o ţintă, lipsei, chinurilor şi suferinţelor trupeşti, cu toată râvna ce va fi avut sufletul ei pentru cele sfinte şi dumnezeieşti.

Astfel eram supărat pe mine însumi că nu puteam da un lustru cereştii mele eroine din minutul acela. Şi ieşii deci amărât din umedul sanctuar în care călcasem.

Ne îndreptarăm spre fântâna sf. Teodora. Trebui să suim pe o scară ca de doi stânjeni înălţime şi, numai ţinându-ne în cumpănă deasupra prăpastiei şi dând mâna cu rădăcina şubredă a unui brad tânăr, puturăm sări deasupra. Aici se poate vedea o mică scobitură pătrată şi puţin adâncă, pe care, după cum spune legenda, sf. Teodora şi-a săpat-o cu înseşi unghiile sale. Un strop de apă adunat din ploi sau din roua nopţilor zace veşnic pe fundul acestei scobituri căptuşite cu mătreaţă; şi cu această apă sfânta îşi alina setea... Aceasta e fântâna sf. Teodora!...

Pentru a merge la Stânca Căprioarelor, furăm siliţi să ne întoarcem îndărăt. Astfel, părăsirăm fântâna sf. Teodora, unde în zadar căutarăm minunata ei floare albastră... Cine ştie? poate că sămânţa rătăcită pe vânturi a vreunui soi de omag sau de holbură cu floarea ca un păhăruţ de azur va fi încolţit şi înflorit cândva pe locurile aceste sub căldura binefăcătoare a vreunei primăveri şi va fi dat loc legendei amintite. Oricum, dar o floare e totdeauna o minune, un dar ceresc pe sânul sterp al acestor regiuni.

Drumul ce trebuia să ţinem se încovoia ca un şarpe pe după stâncile care ne împrejmuiau mersul, şi se părea că nu e bătut decât de urmele sălbatice ale fiarelor, din firea cărora şi noi, parcă, împrumutasem ceva; atât ajunsesem de uşori şi de îndemânatici, atât de bine învăţase piciorul nostru a-şi mlădia talpa pe unghiul ascuţit al pietrelor şi a se înţepeni temeinic acolo unde un alt picior nedeprins ar fi tremurat şi n-ar fi năzuit să înfrunte un lunecuş primejdios.

Astfel merserăm ca un pătrar de oră şi, după ce sărirăm în zbor peste crăpătura adâncă dintre două stânci enorme, sosirăm la Stânca Căprioarelor, numită astfel fiindcă, în timp de grele ierni, căprioarele îşi dau întâlnire deasupra ei.

Cu toate că duceam de câteva zile o viaţă idilică, şi ni s-ar fi cuvenit, prin urmare, să gustăm un minut de odihnă sub umbra stufoasă a vreunui fag, totuşi ne mulţumirăm, deocamdată, cu umbra rară şi îngustă a unui tânăr brad, care nu înlesnea răcoroasa-i ospitalitate decât capetelor noastre pârlite şi înfierbântate de arşiţa zilelor de Cuptor.

De altmintrelea, un vânt uşor, ce se iscase tocmai la timp, ne dădu răcoarea pe care lipsa umbrei ne-o refuza.

Cât de dulce-i odihna câteodată! Ş-apoi de pe înălţimea pe care stăteam, ochiul nostru înota în văzduhul deşert de sub picioarele noastre, îmbrăţişând nemărginitul cerc închis în depărtare de piscurile negre ale munţilor păduroşi. Pe alocurea, munţii se desfac şi lasă ochiului visător o poartă de trecere către adâncurile fără de fund ale spaţiului... Mai încolo, azurul albastru, această stavilă eternă a vederii omeneşti, părea că însemna, în nesfârşit, hotarele nestrămutate dintre împărăţia ochiului şi a închipuirii. Sub picioarele noastre, sub însăşi înălţimea pe care stăteam, se adăposteşte mica şi vechea bisericuţă clădită de cel întâi anahoret al Sihlei. Altădată rugăciunile către Dumnezeu se făceau în ea; astăzi însă nu se mai slujeşte într-însa; şi numai ca un soi de rămăşiţă religioasă se mai îngrijeşte de bătrânul pusnic, care înfruntă pustietatea locurilor acestora.

Trebuie să mărturisesc, de altmintrelea, că singuraticul călugăr al Sihlei a rămas şi până astăzi o enigmă pentru mine. Astfel, se tânguia sf.-sa că hoţii l-au călcat şi l-au prădat şi de puţinul ce mai avea.

— Apoi atunci cum şi pentru ce stai sfinţia-ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă, mai ales, după cum spui, hoţii te calcă şi te pradă?

— Pentru ascultare şi pentru Domnul, fiule, îmi răspunse el pe o notă oarecare din pisaltichie, pironindu-şi ochii în pământ şi încrucişându-şi cu evlavie mâinile pe piept.

Şi nu mă puteam sătura, privind nepotrivirea izbitoare dintre această smerită milogeală şi faţa lui plină şi roşie, ochii lui negri, mici şi scânteietori, mâinile lui osoase, care păreau a fi deprinse cu multe nevoi, şi acea privire, mai ales, care se furişa, din când în când, repede spre noi şi pe care nişte gene lungi şi dese n-o puteau îndestul ascunde.

După vorbă, se părea a fi rus de felul lui.

— Şi cu ce trăieşti sf.-ta pe locurile acestea, părinţele, îl mai întrebăi eu.

— Dumnezeu şi oamenii cei buni nu ne lasă să pierim. "Când e vorba de Dumnezeu, mă gândii eu, nu zic ba: ciuperci şi rădăcini va fi semănat cu îmbelşugare părintele ceresc pe locurile acestea; când însă e vorba de oameni buni, apoi aceştia nu vor fi dând pe aicea decât din an în an, timp în care ar putea prea bine să moară de foame şi schivnicia cea mai fără de stomac."

Şi nu mersei mai departe cu reflexiunile mele, deşi oarecând înaintea judecăţii fu tras, ca părtaş la mai multe hoţii, un sfânt ermit şi, dacă nu mă înşel, chiar al Sihlei mi se pare.

Oricum însă, trebuia să fim şi noi oameni buni; astfel scoaserăm rămăşiţa de pâine, rachiu şi merinde ce mai aveam, spre a potoli acea hoţomană de foame, care tot drumul se ţinuse grapă de noi. Paharul de rachiu merse cerc împrejur, începând bineînţeles de la sf.-sa, care-l luă cu multă evlavie, îl binecuvântă, îşi făcu cruce, îl goli până la fund, îşi şterse gura cu mâneca cafenie a rasei sale şi-l înapoie mai încet de cum îl luase.

Bis repetita Deo placent : al doilea şi al treilea pahar fură golite cu acelaşi ceremonial, şi poate că şi al patrulea s-ar fi bucurat de darul binecuvântării, dacă dascălul Alecu, călăuzul nostru, înspăimântat de seceta ce-l ameninţa, nu şi-ar fi încruntat sprânceana la timp.

— Mila ta spre noi! zise el în termeni destul de cunoscuţi slujbaşilor bicericii; şi sticla cu rachiu trecu întreagă în mâinile lui.

Mâncarăm tot şi băurăm tot. Desagii noştri rămăseseră tot aşa de uşori ca şi sacul lui Esop; dar nădejdea ne era în mânăstirile pe unde aveam încă de trecut. Săhăstria, Săcul, Agapia — erau atâtea popasuri unde credeam noi că vom găsi câte ceva de-ale mâncării. Ne luarăm deci rămas bun de la Sihla şi ne îndrumarăm spre Săhăstria.

Înainte de a sui la Săhăstrie, trecurăm peste un soi de mic Şat- el-arab, alcătuit din cele două pâraie vestite ale locurilor acelora, Pârâul Alb şi Pârâul Negru; şi apele unuia, într-adevăr, sunt albe şi ale celuilalt aproape negre — după felul, pe cât se pare, al păturilor de pământ peste care curg şi cu a căror pulbere îşi colorează apele lor.

Trebuie să fi existând vreo legendă asupra acestor două pâraie; cu tot interesul însă ce am pus, n-am putut afla nimic în această privinţă.

Săhăstria, după cum arată însuşi numele său, e un cuib de oameni sau, mai bine zis, de strămoşi ai omenirii, retraşi în adâncurile cele mai nepătrunse ale singurătăţii.

Aicea, deşi natura nu e aşa de aspră şi de măreaţă ca la Sihla, totuşi fiorii pustiului îţi răcesc inima şi te fac, fără de voie, să doreşti a te afla pe aripile vreunei pajuri din poveste, spre a te scoate la lume. Mai mult încă, ţi se pare că cele nouă poloboace de apă şi cele nouă cuptoare de pâine, încărcate pe spatele acestei corăbii aeriene, n-au să-ţi fie de ajuns, până ce ţi-ar fi dat să vezi o faţă de om.

Ajunşi în poiana Săhăstriei, nu văzurăm deocamdată decât pătratul nemişcat al vechilor chilii, care păreau că se îndeasă de frică unele în altele. Ruina şi putrejunea rânjeau spăimântătoare de pe acoperăminte şi de pe pereţi; zidurile iarăşi rânjeau şi, rânjind, îşi arătau dinţii lor de cărămidă roşie de sub buzele vinete de un var odată alb. Buruieni acăţătoare, cu cârcei în loc de picioare, puţin mai aveau până ce să-şi deie mâna cu paşnicii şi somnoroşii bureţi, crescuţi fără sămânţă pe şindrila putredă a coperişului.

Iar peste tot şi peste toate, se înălţa crucea veche, ruginită şi plecată a bisericii, dar numai crucea... Pentru acest mormânt nu mai trebuia decât atâta! Nu ţin minte să fi simţit frică vreodată; pustiul însă în pustiu îmi strânse inima, şi nu frica, dar un fel de groază mă cuprinse.

Eram hotărât a trece înainte, fără a mă mai opri în acest loc, când, la o depărtare ca de o zvârlitură de băţ, văzui iarba clătinându-se. Mă înălţai pe vârful picioarelor, înfipsei privirea în locul cu pricina şi, spre marea mea nedumerire, văzui o claie de păr mişcându-se când la dreapta, când la stânga, când înainte, când înapoi, ca şi cum cele patru vânturi s-ar fi fost înţeles între ele ca să se joace de-a mingea în poiana Săhăstriei. Era un om sau era un urs? Iată ceea ce, deocamdată, nu putui şti cu siguranţă. Pentru mine, care mi se părea că simt în vinele mele circulând un sânge acru şi sălbatic, şoapta vânturilor semăna acum cu mormăitul urşilor, iar florile strălucitoare ale poienilor îmi sclipeau ca atâţia ochi roşii ai duhurilor pustiului; crezui deci, pentru moment, că e vreun urs de prin apropiere, când, fără de veste, auzii, de la spate, pe dascălul Alecu strigând cu glasul său răguşit, dar totuşi destul de puternic:

— Blagosloveşte, părinte! Bine-am găsit! ce mai faci? coaptă-i săcărica?

Claia de păr se întoarse greoi împrejur ca o balama veche pe o ţâţână ruginită şi, c-un fel de adâncă plecăciune, mormăi ceva sub nişte mustăţi încâlcite la un loc cu o barbă neatinsă încă de vreun pieptene, care-i acoperea faţa, dând loc spre afară numai la doi ochi albicioşi şi stinşi de bătrâneţe.

Şi, cu cât priveam mai mult şi mai drept în faţă pe acest om, sau, mai bine zis, pe acest protopărinte al omenirii, cu atât mi se părea că barba, părul şi sprâncenile lui sunt răsărite nu din piele omenească, ci dintr-o pătură de mâl negru şi fecund, ce trebuia să fi fost aşternută din vremuri vechi peste întreaga lui fiinţă... Prin rasa lui sclivisită şi lustruită de murdărie se vedeau stelele; iar de cămaşă nu mai putea fi vorbă, fiindcă acea în care îşi primise darul se topise demult pe el; şi ştiut este că un călugăr trebuie şi să moară în cămaşa în care şi-a căpătat sfântul său chin.

De altfel, Săhăstria numără vreo şase vieţuitoare de soiul arătat mai sus; întâmplarea însă ne scosese, dintre toate, pe tipul cel mai desăvârşit.

Aşadar, spre a lua iarăşi firul povestirii, singuraticul călugăr culegea săcărică şi, pe cât aflarăm, făcea şi el o mică negustorie cu ea.

Eram obosiţi şi flămânzi. Iarba înaltă, deasă şi înflorită ne punea la îndemână un aşternut moale şi răcoros; pârâul din vale părea că ne întreabă dacă nu ni-i sete; noi însă am fi fost mult mai bucuroşi să ne fi întrebat cineva dacă nu ni-i foame; şi acest cineva nu putea fi, pentru moment, decât bătrânul sihastru; dar fiindcă el nici nu se gândea la aşa ceva, dascălul Alecu se hotărî să fie tălmaciul nostru pe lângă cuvioşia-sa.

— Până una-alta, părinte, zise el, dacă ai ceva, dă-ne să mâncăm. Suntem hămesiţi de foame şi căzuţi de osteneală.

Cam aşa ceva trebuie să se fi petrecut între Esav şi Iacov. Şi dacă dascălul Alecu, în minutul acela, ar fi avut de vânzare vreun drept de primogenitură, l-ar fi dat foarte bucuros pentru o coajă de pâine şi o foaie de ceapă.

— D-apoi ce să vă dăm, păcatele noastre, răspunse cu o smerită milogire bietul călugăr; noi singuri, şi n-avem ce mânca pe locurile aistea.

— D-apoi sf.-ta nu mănânci când ţi-i foame? ce mănânci sf.-ta dă-ne şi nouă.

— Ce să mâncăm! Ia, sclipuim şi noi câte un hrib, câte un burete, cum dă Dumnezeu, şi trăim şi noi de azi pe mâini; şi, dă, cu de-aistea d-voastră n-aveţi să vă împăcaţi.

— Da ne împăcăm şi cu dracu fript, părinte, numai să nu ne rupem dinţii în el, zise dascălul nostru cu un fel de disperare, care se părea că porneşte din fundul conştiinţei stomacului său.

Drept vorbind, călăuzul nostru era dintre acele feţe bisericeşti, care, la nevoie, aruncă cu barda şi în Dumnezeu.

Scandalul fu la culme. Bătrânul sihastru scuipă de trei ori, se întoarse iute şi, făcându-şi cruce, dispăru prin scobitura ce ducea înlăuntrul masivului ruinat al vechilor chilii. După câteva minute însă, se arătă din nou cu ceva la subţioară şi în mână; era un smoc sau, mai bine zis, o sarcină de ceapă verde şi două mici pâinişoare rotunde şi negre ca şi pământul, din care păreau că sunt făcute; puse toate aceste dinaintea noastră şi se trase înapoi; luai una din pâini şi voii s-o rup, dar, neputând, o dădui dascălului Alecu.

— Ţine, dascăle, zisei eu; părintele ţi-a făcut pe plac; iată, ţi-a adus pe dracul cel mai bătrân schimbat în pâine; cearcă-ţi dinţii în el, şi dacă-ţi va mai rămânea vreunul teafăr, să-mi spui şi mie.

— Hei! d-apoi, cucoane, se vede că d-ta nu ştii că dracu numai la foc, în fundu Tartarului, îi tare, şi că la apă se moaie? Parcă agheasma degeaba-i apă? Aşa-i, părinte, că agheasma-i făcută din apă ca să moaie pe dracu? Şi, zicând acestea, se scoborî la pârâu cu amândouă pâinile şi cu o cofiţă ce-i dăduse călugărul.

— Îl cunosc de mult, îndrăzni călugărul să zică, după ce dascălul Alecu se depărtă; era mai bun de hoheri decât de dascăl; numai cât spurcă cele sfinte; Dumnezeu să-l ierte! şi, făcându-şi cruce, tăcu.

Era şi timpul, căci dascălul Alecu se şi întoarse lângă noi cu cofiţa cu apă şi cu pâinile muiete în pârâu.

— Am botezat, părinte, pe dracu şi i-am pus numele Galaction — poate că pe călugăr îl chema aşa — şi ian te uită cum s-o muiet; şi zicând acestea, rupse una din pâini în două. Bietul călugăr simţea jăratic sub tălpile lui şi, deşi-mi insufla milă, îmi plăcea totuşi păgânismul fără ascunsuri al călăuzului nostru.

Ne aşezarăm deci în mod antic pe iarba moale şi înflorită şi începurăm strălucitul nostru ospăţ. Dascălul Alecu era mai mândru decât un rege şi mă aşteptam să-mi spună că Lucullus era un calic şi Labdacus un bucătar prost; se vede însă că în Arghir ori Tilu Buhoglindă, care, precum spunea el însuşi, formase toată educaţia lui literară, nu se zicea nimic despre aceste vestite feţe ale antichităţii. Oricum însă, pâinea până la cea din urmă fărâmitură şi ceapa până la cea din urmă foaie verde fură desfiinţate: ospătasem; şi încă dascălul Alecu pretindea că de mult nu-şi aducea el aminte să fi mâncat cu aşa de mare poftă. Cât despre mine, miroseam a ceapă ca întreg Israilul, iar tovarăşul meu sufla în vânt şi bea apă. Întremaţi şi odihniţi, apucarăm pe poteca ce duce spre Săcu.

După două ceasuri de un mers grăbit şi fără nici o întâmplare, ieşirăm din adâncimea întunecoasă a pădurilor şi poposirăm puţin în valea strâmtă, dar luminoasă, prin care curge limpedele pârâu al Săcului. Lespezile de calcar late şi albe, pe care se rostogoleşte el ca din treaptă în treaptă, păreau poleite sub razele de aur ale soarelui, care străbăteau prin apa limpede până la ele.

Trecând pârâul şi suind malul stâng, zărirăm turnul înalt al mânăstirii şi albul zid împrejmuitor, cu creasta lui de olane roşii.

Picioarele noastre călcau deci ţărâna unui pământ sfânt şi blestemat în acelaşi timp. În adevăr, Zavera, cu toate grozăviile ei, trecea ca un pârâu de sânge prin mintea mea...

"De acolo, din acel turn, restaurat acum, îmi ziceam eu, Farmachi şi căpitan Iordache, cu mâna lor de voinici, trebuie să fi înfruntat furia turbată a turcilor. La această poartă, desigur, dragomanul Udrizki a uneltit, poate, cândva, mişeleasca amăgire; şi tot atunci, fără îndoială, căpitan Iordache, cu câţiva din ai săi, muriră într-un chip atât de vitejesc." Şi, din toată această dramă sângeroasă, eroismul n-a lipsit: când însă mă gândeam că toţi aceşti fii ai Eladei nu-şi vărsau sângele lor decât spre a plămădi cu el robia ţării noastre, admiraţia făcea loc indignării şi dispreţului pentru toţi eroii greci, de la Achille şi până la căpitan Iordache.

Săcul e una din paginile vii ale istoriei nefericirilor noastre, şi fiecare olan, strămutat de vreo furtună de la locul său, lua în ochii mei proporţia vreunei urme de eroism al luptătorilor înverşunaţi.

De altmintrelea, Săcul e una din mânăstirile bine păstrate încă, şi înfăţişarea lăuntrică a ei îţi deşteaptă amintirea unor bogăţii trecute. Cele două rânduri lungi de chilii, suprapuse în forma unui larg pătrat, vorbesc şi astăzi îndestul de lămurit despre furnicarul ce trebuie să fi însufleţit altădată acest lăcaş, a căruia tăcere nu e întreruptă acum decât de zgomotul cadenţat şi monoton, ce-l fac prin coridoare ciubotele greoaie ale câtorva călugări bătrâni şi gârboviţi; cel mult dacă de afară mai auzi câte-o tânjală căzând greu la pământ de pe gâtul vreunui bou obosit. Grajdurile mari şi încăpătoare, cu guri negre şi pustii, bucătăriile imense, cu pereţii afumaţi şi cu vetrele reci şi fără cenuşă, mi se păreau că povestesc o istorie veche, dar veche de tot: istoria cornului de îmbelşugare din poveştile noastre. Şi treceau prin mintea mea, pe rând, toate acele carete grele şi cu arcuri mlădioase, trase de patru cai rotunzi, cu hamuri late, carete largi cu perne moi, în care stătea răsturnat alene un călugăr gras şi învelit în mătăsuri scumpe şi blănuri de mare preţ... Astăzi, cel mult dacă un cal costeliv, cu pielea-n şolduri, se mai poate mişca de ici până colea, între cele două hulube albe ale unei cotiugi hodorogite. Unde mai sunt acele cirezi de boi cu coarne mari, care, altădată, foiau albind prin verdeaţa pădurilor? Hergheliile de cai, turmele de oi, argăţimea cea multă, murdară şi veselă, care se mişca în toate părţile după treabă cu paşi greoi şi largi... Toate acestea nu mai sunt! Secularizarea a suflat ca un vânt de pieire peste belşugul de altădată al cuiburilor acestora de închinători în pustiu, şi prezentul, zdrenţuros şi slab, rânjeşte cu o amară bătaie de joc în faţa trecutului luxos şi îngâmfat.